Malika Sorel : “ Fara a servi intereselor imigranţilor, Franţa se auto-distruge”

Un dialog imaginar cu Malika Sorel.

In octombrie a.c., a apărut in revista „Le Spectacle du monde” un interviu cu Malika Sorel despre  volumul sau intitulat sugestiv: „Puzzle-ul integrării”- Piesele care va lipsesc, publicat la editura Mille et une nuits, in 2007.  Sunt convinsa ca subiectul dezvoltat in volum va provoca un nou scandal in Franţa. Interviul vine in sprijinul completării anumitor nelămuriri pe care nu încetez sa le am de ceva vreme, despre situaţia actuala din Franţa. Iar Malika Sorel este suspectul pe care nu l-am fi putut bănui sa scrie pe aceasta tema.

Malika Sorel este inginer al afacerilor de recrutare a cadrelor întreprinderilor mici si mijlocii, astăzi este membru Marelui Consiliu de integrare. Malika Sorel si-a petrecut primii zece ani in Franţa urmând ca apoi sa isi continue studiile in Algeria. La terminarea studiilor superioare la Universitatea Politehnica din Alger, revine in Franţa unde isi continua cel de-al treilea ciclu universitar, la Facultatea de Stiinte Politice. In 2007 publica „Puzzle-ul integrării”- Piesele care va lipsesc, la editura Mille et une nuits. In acest volum explica chestiunea imigrării si a integrării. Malika Sorel considera ca nu trebuie sa se acorde naţionalitatea franceza persoanelor care nu sunt pregătite, din punct de vedere psihologic si moral, sa o asume. Soluţia pe care o propune este de a se îndeletnici mai întâi cu a face in aşa fel încât legea franceza sa fie respectata de toata lumea si fara excepţie.

Malika Sorel recunoaşte in revista „Le Spectacle du monde”, ca s-a simţit responsabila pentru ca nu a spus nimic despre revoltele care au avut loc in 2005 in Franţa. Aşa se face ca doi ani mai târziu s-a hotărât sa publice un volum in care analizează evenimentele de atunci. Punctul de vedere al autoarei este cu atat mai interesant cu cat ea insasi provine dintr-o familie a carei rădăcini sunt magrebine. Articolul poate fi primit de francezi ca un exemplu de integrare dar la polul opus ar putea fi interpretat negativ.  Una dintre reacţiile provocate de postarea acestui articol pe internet a fost de a considera ca discursul doamnei Sorel face parte din linia de gândire a preşedintelui Sarkozy care susţine „imigrarea controlata”. 

„Originile mele mi-au permis sa spun ca adevărata victima a imigrării este poporul francez”.

Autoarea volumului „Puzzle-ul integrării” deplânge situaţia actuala din Franţa si susţine ca nu mai suporta nedreptatea la care erau supuşi francezii. „ De fiecare data când francezii îndrăznesc sa-si exprime punctul de vedere, sunt acuzaţi de rasism sau de xenofobie. Ei nu-si doresc decât sa-si păstreze identitatea.”  După dramele impartasite ale colonizării de acum cinci zeci de ani, ar fi cazul sa se împace cu trecutul in loc de a se lăsa prada dialecticii de culpabilizare-victimizare, susţine M. Sorel, care considera ca alimentarea mitului francezului- calau, nu a produs decât înveninarea copiilor de imigranţi. Iar Franţa se autodistruge pentru ca erorile comise de francezi in trecut cat si sentimentul lor de vinovatie sunt perpetuate chiar si după cinci zeci de ani. Francezilor li s-a inoculat ideea ca inca mai au de platit datorii din trecut. Da , dar pana când? Când se va termina aceasta datorie? Cine hotaraste preţul si durata rascumpararii? Malika Sorel considera ca este momentul sa fie reconsiderata aceasta stare de fapt in timp ce masele striga in continuare „ ce buna-i diversitatea culturala”. 

Mie mi s-a părut ciudata aceasta situaţie, pentru ca am avut senzaţia ca persoanele care mai apără  cultura ancestrala Franceza sunt in minoritate si nu sunt cei pe care i-am suspecta ca ar putea sa reacţioneze. Malika Sorel este doar un exemplu printre mulţi alţii pe care nu i-am putea bănui de o astfel de reacţie in favoarea salvării valorilor franceze autentice. Si totuşi...

Atunci când, cu inocenta de nou venit in Franţa mă gândeam ca reprezentanţii „poporului” ar putea fi de acord cu revenirea la Franţa tradiţionala pe care o cunoşteam in mare parte gratie literaturii, am fost surprinsa sa aflu de la ei ca „Franţa de azi este cea a diversitatii, iar şarmul sau actual este rezultatul acestei minunate libertati pe care si-au castigat-o de la Revolutia Franceza si pana acum si care se materializează astăzi prin uimitorul puzzle constituit din multitudinea de culturi care se afla pe teritoriul francez”. In Franţa se poarta o lupta îndârjita intre cei care isi apara patrimoniul cultural ancestral si cei care gândesc sincer ca Franţa de azi nu mai are nimic in comun cu cea de ieri si ca singura soluţie pentru a trai in armonie, in momentul de fata, este de a accepta si de a imbratisa diversitatea ce rezulta din imigrare.

„ Franţa face foarte mult pentru imigranţii săi si descendenţii lor. Aceştia din urma mai au multe de realizat in vederea apropierii lor de francezii nativi, mai ales când este vorba de Magrebini si Africani a căror cultura este atât de îndepărtata de cea a tarii care ii primeşte. Ar fi trebuit sa fim mai fermi si sa le explicam ca valorile noastre fundamentale nu se vor schimba. Am făcut exact inversul. Aşa se face ca imigranţii au făcut din ce in ce mai puţine eforturi de a respecta normele colective franceze. Ei sunt convinşi ca acestea se vor schimba pentru a fi adaptate mai bine felului lor de a fi.. „
Intr-un alt pasaj din interviu Malika Sorel dezbate problema discriminarii pozitive, pe care o putem întâlni la tot pasul...
„ Este o escrocherie. Integrarea nu este un ascensor automatic, ci un parcurs semănat cu obstacole. Ideea ca am putea progresa in societate prin pasivitate, este absurda. Este un angajament pe mai multe generaţii, toata familia trebuie sa se angajeze intr-un proiect educativ. In ziua de azi sunt mulţi elevi care nu fac nimic. Trebuie sa încetam sa ii legănam cu minciuni: pentru a reuşi trebuie sa luam haturile. Apoi, consider ca discriminarea pozitiva este injurioasa si pentru imigranţi. Se pleacă de la premisa ca imigranţii nu o sa reuseasca singuri pentru ca francezii i-ar detesta. Aceasta premisa nu are nici un sens. Atunci când lucrezi intr-o echipa trebuie sa iţi castigi locul alături de ceilalţi. Daca nu aţi respectat procesul de selecţie, est imposibil. Pentru a-si castiga legitimitatea, persoanele provenind din imigrare trebuie sa se plieze aceloraşi exigente ca si ceilalţi”.
Malika Sorel considera ca modelul de integrare republican este cel care pana acum a funcţionat cel mai bine. Acesta primea oameni in sânul comunitatii franceze nu invers. Aceştia trebuie sa respecte sistemul in care intra. Reusita acestui model este sabotata de imigrările masive, circa doua sute de mii de nou veniţi in fiecare an. Ei se stabilesc intr-o societate deja ameninţata de dificultati majore. Autoarea previne publicul de pericolul iminent al acestei politici scăpate de sub control. Problemele cele mai grave apar chiar de la scoală unde agresivitatea creste din ce in ce mai mult iar victimele sunt chiar copii francezi.
Una dintre marile erori subliniate de autoare este de a fi permis degradarea invataturii limbii si a culturii franceze. Or, Franta era campioana transmiterii acestei invataturi. Desi in multe dintre tarile care erau francofone a pierdut teren in fata limbii engleze, ea dainuie si astazi printre favorite gratie implicarii permanente a institutiilor culturale si diplomatice care se ingrijesc sa reprezinte Franta la cel mai inalt nivel. Tind sa cred ca au avut mai mult succes cu implementarea limbii si culturii pe teritorii indepartate in detrimentul hexagonului, deoarece strainii, in speta tarile din Europa de Est, au fost mai insetati, mai dornici si mai receptivi la tot ceea ce puteau invata despre Franţa care a fost. Nu putini, care nu mai puseseră niciodată piciorul pe teritoriul hexagonului, au fost surprinşi de enormele discrepante dintre ce invatasera despre Franţa si ce au găsit acolo, tocmai din cauza schimbărilor radicale produse de valurile masive de imigranţi provenind din culturi in esenţa lor diferite.
„A iubi o limba este o trambulina către a iubi un popor”
„ Şcoala Republicana are o invatatura de transmis care creaza o referinţa comuna pentru toţi copiii. Limba este un paşaport cultural pentru a calatori in societatea franceza. In loc sa păstram nivelul, noi l-am tot scăzut si am obţinut efectul invers. Scoală a imbratisat relativismul cultural si sa dea referinţe familiare lor, din repertoriul lor cultural, adică exact ceea ce afla din familiile lor deja. A iubi o limba este o trambulina către a iubi un popor. Gratie limbii, gratie literaturii, poveştilor, cântecelor copilăriei este transmisa cultura. Astăzi in curţile şcolilor si pe străzi nu se mai vorbeşte franceza. Este un semn fara echivoc al refuzului de a se integra”.
 Sunt si eu produsul scolii franceze tradiţionale. Probabil din acest motiv simt nevoia de a prezenta aceasta analiza, pe care o consider lucida, publicului din România. Cunosc foarte bine acest sistem pentru ca mi-a fost a doua casa de când mă ştiu. La Şcoala Franceza Anna de Noailles din Bucureşti, toţi copiii vorbeau in pauze limba franceza, indiferent ca erau, francezi, romani, latino-americani, greci, turci sau de alte nationalitati. Limba franceza mi-a fost companion fidel din tânăra pruncie si continua sa mă insoteasca deşi nu mai sunt de mult in sistem si nu trăiesc in Franţa. Şcoala franceza de aici, a reuşit gratie dascălilor săi dedicaţi, sa sădească pe un teren fertil toata esenţa culturii franceze. A fost alegerea noastră sa imbratisam toate invatamintele aşa cum si imigranţii din Franţa au făcut alegerea de a se stabili acolo si nu in alta parte. Mai puţin evident pentru mine este totala lipsa de interes a acestora de a-si asuma alegerea.
Malika Sorel explica de ce toate aceste probleme provoacă recursul la violenta. Una dintre probleme este ca daca tinerii nu reuşesc sa isi clădească o educaţie si un limbaj suficient de bogat, frustrările lor de a nu se face intelesi se pot traduce prin violenta. Autoarea mai atrage atenţia si asupra alocaţiilor sociale acordate de stat emigranţilor. Aşa cum dragostea unui părinte nu poate fi cuantificata in bani, nici dorinţa de integrare nu poate sa se facă doar prin alocaţiile sociale acordate imigranţilor. Banii statului ajung adesea in tarile de origina in loc sa fie folosite pentru educaţia copiilor aşa cum era prevăzut, iar Statul, nu poate sa controleze acest flux decât oferind ajutor cu produse ( carti, rechizite,...). 
Cei care considera acest articol alarmist si partizan ar trebui sa reflecteze asupra mizei: coeziunea sociala dar si a destinului culturii franceze care daca nu este transmisa la cel mai inalt nivel ca si pana acum, risca sa-si piardă esenţa in favoarea unui metisaj.

http://www.lespectacledumonde.fr/index.php?option=com_content&view=article&id=365:dossier571&catid=29:dossier&Itemid=55

Cu ocazia implinirii a 500 de ani de atestare documentara a orasului Bucuresti... sa rememoram!

CELEBRAREA CELOR 500 DE ANI DE ATESTARE DOCUMENTARA A ORASULUI BUCURESTI IN 1959

Cu 50 de ani in urma, Muzeul de Istorie si Arta al Orasului Bucuresti sarbatorea prin expozitia aniversara de la Palatul Sutu cinci sute de ani de atestare documentara a Orasului Bucuresti. Astazi, 50 de ani mai tarziu, ne amintim de cel care a organizat acel eveniment festiv: directorul Muzeului Bucuresti si profesorul Florian Georgescu.

Cand este vorba despre istorie, trebuie sa ne raportam mereu la trecut pentru a constientiza pe deplin evenimentele care se intampla astazi. Au trecut 50 de ani de atunci, dar memoria celui care a organizat si condus Muzeul de Istorie si Arta al Orasului Bucuresti timp de 14 ani, trebuie pastrata vie. Profesorul Doctor Florian Georgescu a lucrat ca si director adjunct al Muzeului Bucuresti timp de doi ani, incepand cu 1957, iar in 1959, anul in care se sarbatoreau 500 de ani de la atestarea documentara a orasului Bucuresti, a fost cel care a organizat expozita aniversara, fiind deja director general al acestei institutii.

Profesorul dr. Florian Georgescu ramne in primul rand, ceea ce a fost, cu pasiune si zbucium, istoric al urbei Bucurestilor, pe care a slujit-o si a inaltat-o pe trepte pe care numai el era in stare sa o faca. In tot timpul in care a fost activ profesional, a participat la istoria Bucurestilor scotand la lumina tiparului un portofoliu stintific remarcabil care ii poarta semnatura: Muzeul de istorie a orasului Bucuresti in 1963 si 1965, redactor responsabil al revistelor “Muzeul national”(1975-1982), “Pagini din trecutul Bucurestilor” (1959), “Bucuresti- scurt istoric”(1959), “Docmente privind istoria orasului Bucuresti, 1960,”Pagini din trecutul Bucurestilor” 1959, “Cercetari arheologice  in Bucuresti, Muzeul de Istorie a Orasului( 1963-1965), Monumente din Bucuresti 1966 si Istoria Romaniei- Crestomatie- Muzeul National de Istorie, Bucuresti 1982 (6 volume).

Florian Georgescu si-a legat numele de marea descoperire de la Curtea Veche, samburele de inceput al capitalei noastre.

Posteritatea ne va judeca pe fiecare in parte, Florian Georgescu avand un loc de exceptie, pe care l-a obtinut cu efort enorm si pasiune exemplara.

In asteptarea intoarcerii in Romania: Vladimir Cosma in concert la Palatul Behague din Paris

Concert extraordinar dedicat lui Vladimir Cosma

Repetitii cu naistul Mihai Toma si acordeonistul Constantin Bitica (foto: Ilinca Sandu)

Dupa ce si-a petrecut copilaria si adolescenta in Romania, la inceputul anilor 60 a pornit pe drumul succesului pana in Franta cu doi prieteni de nadejde care nu l-au parasit niciodata: o vioara si dragostea pentru muzica, transmisa din tata in fiu. Intalnirea cu compozitorul Michel Legrand a fost primul sau pas de la muzica clasica la cea de film. De la muzica lui Alexandru cel prea fericit,  pana la cele peste trei sute de melodii compuse pentru film, pare sa nu fi fost decat un pas. Insa drumul unui artist de calibrul sau nu a fost usor deoarece trebuia mereu sa se autodepaseasca. Daca nu ati ghicit este vorba despre maestrul Vladimir Cosma.

Jurnalistul Vincent Perrot ( foto: Ilinca Sandu)

Vladimir Cosma a plecat din Romania la inceputul anilor 60 impreuna cu parintii sai si cu o cultura muzicala dobandita la Conservatorul din Bucuresti pe care nu a incetat niciodata sa si-o consolideze. A plecat cu multe vise dar si cu dorinta de a fi cel mai bun. Intalnirea cu compozitorul Michel Legrand i-a deschis drumul spre muzica de film si a compus astfel peste trei sute de melodii de neuitat punandu-si astfel amprenta inconfundabila pe unele dintre cele mai cunoscute filme franceze si americane ale secolului XX: Marele Blond, Rabbi Jacob, Balul, Fata lui Mistral ecranizarile dupa romanele lui Marcel Pagnol, Gloria tatalui meu si Castelul mamei mele, nu sunt decat cateva dintre filmele a caror coloana sonora ii poarta numele. In luna decembrie, Institutul Cultural Roman de la Paris i-a dedicat o seara memorabila lui Vladimir Cosma in sala Bizantina a Palatului Behague. Maestrul l-a avut alaturi pe jurnalistul Vincent Perrot cu care a scris volumul publicat in 2009 si intitulat: Vladimir Cosma ca la cinema. Au depanat amintiri si au parcurs peste patru zeci de ani de cariera.

Vladimir Cosma si-a amintit de inceputurile sale ca si compozitor dar si de  cei treizeci si cinci de ani de colaborare cu regizorul Yves Robert, intalnirea cu Francis Veber sau Claude Pinoteau. De-a lungul timpului Vladimir Cosma a colaborat cu cantareti ca Nana Mouskouri pentru muzica filmului Fata lui Mistral, Mireille Mathieu pentru ecranizarea romanului lui Judith Krantz Till we meet again sau Richard Sanderson pentru pelicula Petrecerea 1 si 2 si Studenta care au avut-o ca protagonista pe Sophie Marceau.

Soprana Sarah Pagin (foto: Ilinca Sandu)

Cu ocazia reintalnirii cu Vladimir Cosma au fost invitati sa interpreteze piesele maestrului, soprana Sarah Pagin, fiica celebrei violoniste Silvia Marcovici, Richard Sanderson, chitaristul Philippe Cathrine dar si muzicieni care i-au acompaniat intr-un spectacol care a durat aproape trei ore.

Vladimir Cosma, Teodor Cosma si Vincent Perrot (foto: Ilinca Sandu)

Tata si fiu din nou pe scena (foto: Ilinca Sandu)

Surpriza serii a fost de departe si cea mai emotionanta, pentru ca Vladimir Cosma si-a dorit sa-i aduca un omagiu tatalui sau care in luna agust a acestui an a implinit venerabila varsta de o suta de ani. Publicul l-a putut aplauda pe maestrul Teodor Cosma care a urcat pe scena si a interpretat cateva dintre piesele compuse de fiul sau.

„Cand ai avut un succes ti se pare minunat dar pe urma esti tributar acestui succes. Trebuie sa ai un succes si mai mare. Daca faci mai putin esti imediat uitat”. A marturisit Vladimir Cosma.

Vladimir Cosma: autografe (foto: Ilinca Sandu)

Impreuna la ICR Paris (foto: Ilinca Sandu)

Jazz cu Philippe Catherine (foto: Ilinca Sandu)

 

Nenumaratele premii castigate dar si programul foarte incarcat de la care nu s-a abatut niciodata nici macar pentru a pleca in vacanta, sunt dovezile vii ca a castigat pariul cu memoria. Melodiile sale au intrat pentru totdeauna in patrimoniul cultural francez. Piesele sale inspirate din muzica romaneasca care nu l-a parasit niciodata, este stindardul cu care a dus mai departe numele tarii sale de origina si l-a suit pe cele mai inalte culmi. La cei sapte zeci de ani impliniti anul acesta Maestrul Cosma are inca foarte multe proiecte printre care si dorinta de a reveni macar o data in tara.

ARTA DE A TE PIERDE INAINTE DE A TE REGASI

 Aceasta carte a ocupat o mare parte din viata mea din ultimii doi ani. Am scris-o avandu-i mereu in minte pe cei dragi, cei care au fost mereu aproape, care m-au sprijinit neconditionat si pe care i-am luat cu mine prin turbulentele unui zbor extraordinar. In anul de gratie 2008 am inceput un drum la care am visat inca din adolescenta. Am stiut ca toate intamplarile pe care aveam sa le traiesc se vor materializa intr-o zi. Au fost calatorii si intalniri cu oameni exceptionali care mi-au aratat ca pana la urma locul cel mai frumos de vizitat in aceasta lume este sufletul nostru, a fiecaruia dintre noi. Acest univers nu are granite si mai ales nu are sfarsit pentru ca este un taram al posibilitatilor pe care trebuie sa-l hranim cu tot ce putem intalni mai frumos in lume.
Veti spune ca este un taram al iluziilor. Eu cred ca este mai mult decat o iluzie este un puzzle compus din vise si impliniri, un soi de bilet de avion catre taramul posibilitatilor noastre. Arta de  a te pierde inainte de a te regasi este o frantura dintr-o lectie de viata pe care am trait-o cu speranta, cu indarjire, cu curiozitate si de atat de multe ori cu mirare si entuziasm. Nu a fost mereu asa insa mi-am dorit sa pastrez in minte emotiile vii care m-au indrumat spre a scrie acest roman. Este o poveste inspirata din fapte reale care a pornit de la o intalnire si pe care am inseilat-o cu un strop de drag si imaginatie. Cu totii avem nevoie sa credem in ce numesc anglofonii happy endings. Dureaza al naibii de mult sa ajungem la propriul nostru happy ending cred ca este partea cea mai profunda a povestii. Una din lectiile pe care le avem de invatat este sa stim sa asteptam fara sa ne pierdem niciodata speranta. Arta de a te pierde inainte de a te regasi  ne spune ca trebuie sa ne abadonam vietii pentru a primi in schimb fericirea la care aspiram.

Lansare DVD Makovei Digital Art- Editura Vinea

Forme fluide...

 irepetabile creaţii ale unei gândiri unice

 un studiu născut de o sensibilitate extravaganta, moderna si revoluţionara.

Nicolae Macovei da naştere unui univers paralel, complex si abstract.

Este vorba de reprezentări grafice ale unor metafore, unor probleme existenţiale născute din lupta interioar, a care in timp se metamorfozează si dau naştere altor forme noi.

Indicibilul capata o noua dimensiune si culoare gratie măiestriei autentice al unui novator prin excelenta. Cei care vor lua acest Pachet DVD cu lucrarile domnului Macovei vor avea cateva surprize pe care nu le voi divulga. Insa pot sa spun ca pe langa studiul grafic in sine veti intalni si alte fete ale lui Nicolae Macovei pe care poate nu le cunoasteti inca.

Domnul Macovei si cu mine avem in comun încercarea de a exprima lucrurile condamnate la inefabil. Aceasta tentaţie ne-a si permis sa ne intelegem trăirile si legătura cu domeniul creaţiei in toate formele sale. Eu mă străduiesc sa transform sentimentele si trăirile in cuvinte pentru ca mesajul sa atingă in acelaşi timp si mintea si sufletul in timp ce Nicolae Macovei si-a găsit o portiţa pentru a penetra in aceste lumi gratie privirii, in cazul domniei sale cuvintele sunt de prisos.

 Insa numai privirea unui artist dotat cu o sensibilitate pronunțată poate sa înțeleagă pe deplin operele domnului Macovei. Asta nu înseamnă ca lucrările sale se adresează unei elite. Dimpotrivă, ele sunt accesibile tuturor, însă interpretările pot lua noi si diverse înțelesuri în funcție de privitor.

Tot ce veţi găsi in acest pachet DVD pe care artistul Nicolae Macovei împreuna cu editura Vinea ni-l prezintă astăzi este rezultatul  unei căutări neîntrerupte și esența în imagini a unei experiențe de-o viata în domeniul artei si a frumosului al unui artist autentic.

Voi incheia prin a multumi domnului Nicolae Macovei pentru deosebita bucurie si onoare pe care mi-a facut-o invitandu-ma sa contribui la acest eveniment cu un mic exercitiu de admiratie.

Ilinca SANDU

19.11.2010

Galele APLER 2010

Cea de-a XII-a editie a galelor APLER a avut loc intre 11 si 13 Noiembrie in deja consacrata Casa a Tineretului din Campina. La evenimentul organizat de Asociatia Publicatiilor Literare si Editurilor din Romania au venit din toate colturile tarii atat membrii asociatiei cat si invitati din domeniul culturii.  Au fost decernate premiile anuale pentru cea mai buna Revista, Editura anului, Premiul Cezar Ivanescu acordat pentru autorul anului 2009, Premiul Dan Alexandru Condeescu pentru critica literara, Premiul pentru Jurnalism Cultural dar si Diploma de onoare in memoriam Constantin Radu.

In prima zi a Galelor APLER membrii asociatiei au fost invitati la Casa Municipala de Cultura „Geo Bogza” din Campina pentru a discuta despre Proiectul de Crestere a Competitivitatii Economice prin Orientarea Profesionala, Calificarea si Recalificarea Persoanelor Angajate din Sectorul Editorial.

Tot in prima zi a galelor s-a acordat si diploma de onoare in memoriam Constantin Radu, scriitorului George Vulturescu.

In cea de-a doua zi a Galelor APLER a fost organizate vizite in trei locuri in care cultura este la ea acasa: Galeria de arta MAV art unde sunt expuse lucrarile sculptorului Alfred Dumitriu (proprietarul galeriei), Castelul Juliei Hasdeu din Campina, un loc de memorie, reculegere si impregnat de o inalta valoare spirituala; si casa memoriala „Nicolae Grigorescu”.

A XII-a editie a Galelor APLER s-a incheiat cu festivitatea de premiere care a avut loc la Casa Tineretului din Campina in prezenta  membrilor asociatiei si a invitatilor lor.

Membrii juriului au fost pentru al treilea an consecutiv, profesorul universitar Mircea Muthu, scriitor dar si presedintele juriului, profesorul universitar Vasile Spiridon, Radu Voinescu scriitor si critic literar si Dorana Cosoveanu, critic de arta. Aflati in ultimul an de mandat in functia de membrii ai juriului au hotarat sa decerneze premiile pentru activitatea literara si publicistica pentru anul 2009 lui Gherasim Rusu Togan, pentru critica literara, revistei Hyperion din Bacau condusa de Gellu Dorian si lui Leo Butnaru pentru scriitorul anului.  Premiul pentru editura anului a fost inmanat Editurii Academiei Romane care a publicat peste o suta de volume in anul 2009. Iar premiul pentru Graficianului de carte al anului nu a fost acordat din lipsa de participare. In finalul galei, Ion Tomescu, presedintele asociatiei APLER  i-a acordat premiul pentru Jurnalism Cultural omului de radio Valentin Talpalaru din Iasi.

Citatul zilei...

"God is a concept by which we measure our pain. You're born in pain. Pain is what we are in most of the time, and I think that the bigger the pain, the more God you look for."
JOHN LENNON