Legaturi

Legaturi
Ilinca Sandu

Friday, May 28, 2010

A Jacques Brel...

La vie est une bougie qui se consomme peu à peu selon la force du vent.

Faut-il consommer cette énergie divine ou la préserver?

Je me suis souvent demande comment et pourquoi les grandes flammes se sont éteintes trop tôt.

Je me pose souvent cette question en ce qui concerne Jacques Brel. En le regardant dans les quelques archives qui restent de lui j’ai essayé de décrypter les messages caches de la vie. J’ai essaye de deviner la réponse au pourquoi.

Peut-on user de notre génialité innée très longtemps? L’histoire des grands artistes nous donne une réponse négative à cette question.

La plupart ont disparu très tôt, d’autres ont choisi de quitter la scène et se retirer loin du regard indiscret du public.

J’aimerais leur demander ce qui les a déterminés de choisir le silence. A quel point de leur vie ont-ils réalisé que s’ils consommaient encore un brin d’énergie vitale ils allaient disparaitre comme leurs confrères et que peut être fallait-il se retirer avant qu’il ne soit trop tard.

Mais ceux pour lesquels nous avons construit un piédestal, sont ceux qui sont allés jusqu’au bout de la lumière en défiant la mort qui a vaincu. Elle vainc toujours hélas.

Ils ont sacrifié leur vie au service de leur don et nous ont légué sans aucun doute, les plus grands chefs d’œuvres de l’humanité.

Je dédie ce soir un instant à Jacques Brel car c’est sa musique qui m’a inspirée a rompre le silence de mon questionnement personnel.


Monday, May 24, 2010

Il y a un temps pour la parole/ Exita un timp pentru cuvant


Nous nous croyons humilies par la tournure du temps dans lequel nous vivons. Nous pensions avoir appris pour rien. Mais nous nous rendons compte que c’est justement en sentant le manque de ce que nous croyons necessaire que nous apprenons ce qu’important signifie.

Nous creons en temps reel des oeuvres que nous laissons derriere nous sans aspirer aux richesses que les avares nous ont nie. Ils ont cru nous reduire au silence alors que nous fleurissons comme des plantes rares dans le desert sec de la conscience. Ce ne sont pas les richesses qui nous font bien vivre heureux mais le sang qui coule dans nos veines et l’heritage spirituel qui font notre fortune.

Tu gagnes bien ta vie... est-ce que tu es heureux pour autant?



Ne consideram umiliti de intorsatura pe care o ia timpul in care traim. Credem ca am invatat degeaba. Dar ne dam seama ca tocmai pentru ca simtim lipsa lucrurilor pe care le consideram necesare invatam realmente ceea ce inseamna cuvantul "important".

Noi cream in timp real operele pe care le lasam in urma fara sa aspiram la bogatiile pe care avarii ni le-au negat. Au crezut ca ne pot reduce la tacere in timp ce noi inflorim ca niste plante rare in desertul uscat al constiintei. Nu sunt bogatiile care ne permit sa traim fericiti, sangele care curge in venele noastre si mostenirea spirituala sunt adevarata noastra avere.


Iti castigi bine viata... inseamna asta oare ca esti fericit doar cu atat?


Saturday, May 15, 2010

Tudor Gheorghe din nou la Sala Palatului

Menestrelul care a incantat publicul Teatrului National din Craiova in 1969, revine cu un concert solo impreuna cu chitara si versurile cele mai pure ale poeziei romanesti.
In 1969 un tanar actor cu chitara sa reusea performanta de a tine nemiscata o sala plina timp de doua ore. De atunci marca inconfundabila care l-a consacrat pe Tudor Gheorghe, il urmareste an de an in sute de spectacole. Recita si canta muzicalitatea versurilor unor poeti de care este indragostit, considerand ca este cea mai buna cale de a pastra legatura intre lirismul marilor poeti si sufletul romanilor intr-o societate in permanenta schimbare.
In 41 de ani de cariera, Tudor Gheorghe a vazut lumea in schimbare, dar a avut credinta intima ca o parte din noi nu poate fi schimbata niciodata. Ceea ce a insufletit poezia romaneasca si a dainuit timp de veacuri, ceea ce a miscat sufletele cititorilor si a permis traducerea simtirilor in versuri, acest lucru se regaseste in fiecare dintre noi, indiferent de perioada in care traim. In acea particica din noi au ecou si versurile lui Mircea Micu, un poet care conform spuselor lui Tudor Gheorghe, a fost pe nedrept neglijat.
Ajungand la perfecta maturitate artistica, Tudor Gheorghe si-a dorit sa-l readuca in lumina constiintei publicului romanesc, pe Mircea Micu, a carui poezie in stare pura se imbina perfect cu acordurile unei chitari.

Tudor Gheorghe si-a tinut promisiunea de a ne surprinde inca o data. Dezgolit de orice fel de acompaniament instrumental, Menestrelul din 1969 s-a intors, mai viu ca niciodata, impreuna cu o chitara, versuri si sufletul mereu tanar. Sala Palatului s-a umplut ca de obicei facand un gest mai rar intalnit la romani. Au omagiat un artist complet inca in viata prin fidelitate, aplauze, zambete si uneori chiar si prin tacere.

Daca aveti ocazia, mergeti sa vedeti, sa ascultati si sa va lasati incantati.
Concertul este un adevarat balsam care ne readuce in timpul in care romanii mai "petizau".

Thursday, May 13, 2010

Expozitia "Distrugeri", la Muzeul Taranului Roman

O expoziție la care trebuie neapărat sa va opriți este defapt un semnal de alarma. Organizatorii va invita sa priviți și sa meditați asupra unei serii de fotografii intitulate sugestiv “distrugeri”. Expoziția ne amintește ca limita foarte subțire dintre bijuteriile arhitecturale cu care se mândrea Bucureștiul și un gol imens marcat de indiferenta este pe punctul de a se sublima. Ce am mai putea salva azi din patrimoniu va deveni un mit al trecutului dacă nu reacționam acum! In alte cuvinte: sunt din ce în ce mai multe case, monumente istorice care dispar din cauza ignorantei și a delăsării. Daca ne dorim ca urmașii noștrii sa poată vedea aceste frânturi ale istoriei, azi muribunde, este nevoie de mai multa implicare.
Daca doriți sa susțineți moral proiectul reducând un pic din neapasare sau dacă doriți sa va implicați în lupta pentru salvarea caselor monument-istoric, puteți începe prin a vizita expoziția de la Muzeul Țăranului Roman, deschisa în noaptea muzeelor și pana la sfârșitul lunii mai.


L'amour est avant tout don de soi ( Henry David Thoreau)

Trois allumettes une a une allumees dans la nuit,
La premiere pour voir ton visage tout entier,
La seconde pour voir tes yeux,
La derniere pour voir ta bouche,
Et l'obscurite tout entiere pour me rappeller de tout cela en te serrant dans mes bras.


Il n'y a pas de remede a l'amour que d'aimer davantage
(Jacques Prevert)

C'est trop bien de faire la chose que mourir d'amour
(Jean Anouilh)

J'ai reve tellement fort de toi,
J'ai tellement marche,
Tellement parle,
Qu'il ne me reste plus rien de toi.
Il me reste a etre ombre parmi les ombres,
D'etre cent fois plus ombre que l'ombre,
D'etre l'ombre qui viendra et reviendra
Dans ta vie ensoleillee.
(Robert Desnos)

Notre coeur est un instrument incomplet
Une lyre ou il manque des cordes, et ou nous sommes forces
de rendre les accents de la joie sur le ton consacre aux soupirs.
(F.R. de Chateaubriand- Rene 1802)

J'ai trop vu, trop senti, trop aime dans la vie,
Je viens chercher vivant le calme du Lethe,
Beaux lieux soyez pour moi, ces bords ou l'on oublie:
L'oubli seul desormais est ma felicite.
(Alphonse de Lamartine- Meditations Poetiques- "Le Vallon" 1820)

Il y a deux choses qui me font jouir: le ciel etoile audessus de ma tete et la loi morale en moi.
(Kant)

All we have to fear it's fear itself
(Roosevelt)

Nu de moarte ma cutremur ci de eternitatea sa.
(Vlahuta)

Je meurs dans ta cendre et tu vis dans ma flamme.
(Tristan L'Hermite)

Uneori mai poetizez si eu ...

De-ai fi tu oceanul meu
As fi eu lumina soarelui arzand
Sau un vant cutreierand imaginea sacra a visului tau.
De-ai fi tu doar pentru o clipa trestia ce plange usor
Pe malul apei, plutind de dor,
As fi eu poate dragostea ce se-nfiripa odata cu amurgul trecator.
De-ai fi tu luna de pe cer
As fi eu poate, o secunda,
Cometa ce te mangaie plapanda
Ca dulcele iubirii efemer.

Noi doi eram ca doua astre paralele, ca doua focuri arzand
Noi doi eram o lume plansa si dureroasa ce inca pluteste in eterul albastru
Noi doi lumina din dragoste si dragoste din chin
Noi doi ca o chitara ce plange un apus
Noi doi ca o vioara ce lacrimeaza-n vis
Noi doi... Ce sentiment puternic! Ce voce fara limite... fara cuvinte,
Ca un acord mut ce pulseaza pe veci vrand sa renasca.

Doar visele ne apropie iubirea mea desarta si rece...
Doar dorul, mult prea adanc ca sa-l mai pot rosti...

Ai fost acel inefabil dulce amar
Ce se duce purtat de val atunci cand sufletul se spala
Prin lacrimi, durere si suspine.

Ma pierd in noapte si uit de mine
Alerg pe catifelatul infinit al sufletului meu ce mii de ori a fost calcat de tine.

Lansare: Arta de a te pierde inainte de a te regasi 20.12.2010

Chopin, Nocturne