Un dialog imaginar cu Malika Sorel.
In octombrie a.c., a apărut in revista „Le Spectacle du monde” un interviu cu Malika Sorel despre volumul sau intitulat sugestiv: „Puzzle-ul integrării”- Piesele care va lipsesc, publicat la editura Mille et une nuits, in 2007. Sunt convinsa ca subiectul dezvoltat in volum va provoca un nou scandal in Franţa. Interviul vine in sprijinul completării anumitor nelămuriri pe care nu încetez sa le am de ceva vreme, despre situaţia actuala din Franţa. Iar Malika Sorel este suspectul pe care nu l-am fi putut bănui sa scrie pe aceasta tema.
Malika Sorel este inginer al afacerilor de recrutare a cadrelor întreprinderilor mici si mijlocii, astăzi este membru Marelui Consiliu de integrare. Malika Sorel si-a petrecut primii zece ani in Franţa urmând ca apoi sa isi continue studiile in Algeria. La terminarea studiilor superioare la Universitatea Politehnica din Alger, revine in Franţa unde isi continua cel de-al treilea ciclu universitar, la Facultatea de Stiinte Politice. In 2007 publica „Puzzle-ul integrării”- Piesele care va lipsesc, la editura Mille et une nuits. In acest volum explica chestiunea imigrării si a integrării. Malika Sorel considera ca nu trebuie sa se acorde naţionalitatea franceza persoanelor care nu sunt pregătite, din punct de vedere psihologic si moral, sa o asume. Soluţia pe care o propune este de a se îndeletnici mai întâi cu a face in aşa fel încât legea franceza sa fie respectata de toata lumea si fara excepţie.
Malika Sorel recunoaşte in revista „Le Spectacle du monde”, ca s-a simţit responsabila pentru ca nu a spus nimic despre revoltele care au avut loc in 2005 in Franţa. Aşa se face ca doi ani mai târziu s-a hotărât sa publice un volum in care analizează evenimentele de atunci. Punctul de vedere al autoarei este cu atat mai interesant cu cat ea insasi provine dintr-o familie a carei rădăcini sunt magrebine. Articolul poate fi primit de francezi ca un exemplu de integrare dar la polul opus ar putea fi interpretat negativ. Una dintre reacţiile provocate de postarea acestui articol pe internet a fost de a considera ca discursul doamnei Sorel face parte din linia de gândire a preşedintelui Sarkozy care susţine „imigrarea controlata”.
„Originile mele mi-au permis sa spun ca adevărata victima a imigrării este poporul francez”.
Autoarea volumului „Puzzle-ul integrării” deplânge situaţia actuala din Franţa si susţine ca nu mai suporta nedreptatea la care erau supuşi francezii. „ De fiecare data când francezii îndrăznesc sa-si exprime punctul de vedere, sunt acuzaţi de rasism sau de xenofobie. Ei nu-si doresc decât sa-si păstreze identitatea.” După dramele impartasite ale colonizării de acum cinci zeci de ani, ar fi cazul sa se împace cu trecutul in loc de a se lăsa prada dialecticii de culpabilizare-victimizare, susţine M. Sorel, care considera ca alimentarea mitului francezului- calau, nu a produs decât înveninarea copiilor de imigranţi. Iar Franţa se autodistruge pentru ca erorile comise de francezi in trecut cat si sentimentul lor de vinovatie sunt perpetuate chiar si după cinci zeci de ani. Francezilor li s-a inoculat ideea ca inca mai au de platit datorii din trecut. Da , dar pana când? Când se va termina aceasta datorie? Cine hotaraste preţul si durata rascumpararii? Malika Sorel considera ca este momentul sa fie reconsiderata aceasta stare de fapt in timp ce masele striga in continuare „ ce buna-i diversitatea culturala”.
Mie mi s-a părut ciudata aceasta situaţie, pentru ca am avut senzaţia ca persoanele care mai apără cultura ancestrala Franceza sunt in minoritate si nu sunt cei pe care i-am suspecta ca ar putea sa reacţioneze. Malika Sorel este doar un exemplu printre mulţi alţii pe care nu i-am putea bănui de o astfel de reacţie in favoarea salvării valorilor franceze autentice. Si totuşi...
Atunci când, cu inocenta de nou venit in Franţa mă gândeam ca reprezentanţii „poporului” ar putea fi de acord cu revenirea la Franţa tradiţionala pe care o cunoşteam in mare parte gratie literaturii, am fost surprinsa sa aflu de la ei ca „Franţa de azi este cea a diversitatii, iar şarmul sau actual este rezultatul acestei minunate libertati pe care si-au castigat-o de la Revolutia Franceza si pana acum si care se materializează astăzi prin uimitorul puzzle constituit din multitudinea de culturi care se afla pe teritoriul francez”. In Franţa se poarta o lupta îndârjita intre cei care isi apara patrimoniul cultural ancestral si cei care gândesc sincer ca Franţa de azi nu mai are nimic in comun cu cea de ieri si ca singura soluţie pentru a trai in armonie, in momentul de fata, este de a accepta si de a imbratisa diversitatea ce rezulta din imigrare.
„ Franţa face foarte mult pentru imigranţii săi si descendenţii lor. Aceştia din urma mai au multe de realizat in vederea apropierii lor de francezii nativi, mai ales când este vorba de Magrebini si Africani a căror cultura este atât de îndepărtata de cea a tarii care ii primeşte. Ar fi trebuit sa fim mai fermi si sa le explicam ca valorile noastre fundamentale nu se vor schimba. Am făcut exact inversul. Aşa se face ca imigranţii au făcut din ce in ce mai puţine eforturi de a respecta normele colective franceze. Ei sunt convinşi ca acestea se vor schimba pentru a fi adaptate mai bine felului lor de a fi.. „
Intr-un alt pasaj din interviu Malika Sorel dezbate problema discriminarii pozitive, pe care o putem întâlni la tot pasul...
„ Este o escrocherie. Integrarea nu este un ascensor automatic, ci un parcurs semănat cu obstacole. Ideea ca am putea progresa in societate prin pasivitate, este absurda. Este un angajament pe mai multe generaţii, toata familia trebuie sa se angajeze intr-un proiect educativ. In ziua de azi sunt mulţi elevi care nu fac nimic. Trebuie sa încetam sa ii legănam cu minciuni: pentru a reuşi trebuie sa luam haturile. Apoi, consider ca discriminarea pozitiva este injurioasa si pentru imigranţi. Se pleacă de la premisa ca imigranţii nu o sa reuseasca singuri pentru ca francezii i-ar detesta. Aceasta premisa nu are nici un sens. Atunci când lucrezi intr-o echipa trebuie sa iţi castigi locul alături de ceilalţi. Daca nu aţi respectat procesul de selecţie, est imposibil. Pentru a-si castiga legitimitatea, persoanele provenind din imigrare trebuie sa se plieze aceloraşi exigente ca si ceilalţi”.
Malika Sorel considera ca modelul de integrare republican este cel care pana acum a funcţionat cel mai bine. Acesta primea oameni in sânul comunitatii franceze nu invers. Aceştia trebuie sa respecte sistemul in care intra. Reusita acestui model este sabotata de imigrările masive, circa doua sute de mii de nou veniţi in fiecare an. Ei se stabilesc intr-o societate deja ameninţata de dificultati majore. Autoarea previne publicul de pericolul iminent al acestei politici scăpate de sub control. Problemele cele mai grave apar chiar de la scoală unde agresivitatea creste din ce in ce mai mult iar victimele sunt chiar copii francezi.
Una dintre marile erori subliniate de autoare este de a fi permis degradarea invataturii limbii si a culturii franceze. Or, Franta era campioana transmiterii acestei invataturi. Desi in multe dintre tarile care erau francofone a pierdut teren in fata limbii engleze, ea dainuie si astazi printre favorite gratie implicarii permanente a institutiilor culturale si diplomatice care se ingrijesc sa reprezinte Franta la cel mai inalt nivel. Tind sa cred ca au avut mai mult succes cu implementarea limbii si culturii pe teritorii indepartate in detrimentul hexagonului, deoarece strainii, in speta tarile din Europa de Est, au fost mai insetati, mai dornici si mai receptivi la tot ceea ce puteau invata despre Franţa care a fost. Nu putini, care nu mai puseseră niciodată piciorul pe teritoriul hexagonului, au fost surprinşi de enormele discrepante dintre ce invatasera despre Franţa si ce au găsit acolo, tocmai din cauza schimbărilor radicale produse de valurile masive de imigranţi provenind din culturi in esenţa lor diferite.
„A iubi o limba este o trambulina către a iubi un popor”
„ Şcoala Republicana are o invatatura de transmis care creaza o referinţa comuna pentru toţi copiii. Limba este un paşaport cultural pentru a calatori in societatea franceza. In loc sa păstram nivelul, noi l-am tot scăzut si am obţinut efectul invers. Scoală a imbratisat relativismul cultural si sa dea referinţe familiare lor, din repertoriul lor cultural, adică exact ceea ce afla din familiile lor deja. A iubi o limba este o trambulina către a iubi un popor. Gratie limbii, gratie literaturii, poveştilor, cântecelor copilăriei este transmisa cultura. Astăzi in curţile şcolilor si pe străzi nu se mai vorbeşte franceza. Este un semn fara echivoc al refuzului de a se integra”.
Sunt si eu produsul scolii franceze tradiţionale. Probabil din acest motiv simt nevoia de a prezenta aceasta analiza, pe care o consider lucida, publicului din România. Cunosc foarte bine acest sistem pentru ca mi-a fost a doua casa de când mă ştiu. La Şcoala Franceza Anna de Noailles din Bucureşti, toţi copiii vorbeau in pauze limba franceza, indiferent ca erau, francezi, romani, latino-americani, greci, turci sau de alte nationalitati. Limba franceza mi-a fost companion fidel din tânăra pruncie si continua sa mă insoteasca deşi nu mai sunt de mult in sistem si nu trăiesc in Franţa. Şcoala franceza de aici, a reuşit gratie dascălilor săi dedicaţi, sa sădească pe un teren fertil toata esenţa culturii franceze. A fost alegerea noastră sa imbratisam toate invatamintele aşa cum si imigranţii din Franţa au făcut alegerea de a se stabili acolo si nu in alta parte. Mai puţin evident pentru mine este totala lipsa de interes a acestora de a-si asuma alegerea.
Malika Sorel explica de ce toate aceste probleme provoacă recursul la violenta. Una dintre probleme este ca daca tinerii nu reuşesc sa isi clădească o educaţie si un limbaj suficient de bogat, frustrările lor de a nu se face intelesi se pot traduce prin violenta. Autoarea mai atrage atenţia si asupra alocaţiilor sociale acordate de stat emigranţilor. Aşa cum dragostea unui părinte nu poate fi cuantificata in bani, nici dorinţa de integrare nu poate sa se facă doar prin alocaţiile sociale acordate imigranţilor. Banii statului ajung adesea in tarile de origina in loc sa fie folosite pentru educaţia copiilor aşa cum era prevăzut, iar Statul, nu poate sa controleze acest flux decât oferind ajutor cu produse ( carti, rechizite,...).
Cei care considera acest articol alarmist si partizan ar trebui sa reflecteze asupra mizei: coeziunea sociala dar si a destinului culturii franceze care daca nu este transmisa la cel mai inalt nivel ca si pana acum, risca sa-si piardă esenţa in favoarea unui metisaj.
http://www.lespectacledumonde.fr/index.php?option=com_content&view=article&id=365:dossier571&catid=29:dossier&Itemid=55
