Vladimir Cosma in Concert la Palatul Behague

Acest material a fost realizat cu sprijinul Cinaps TV si a fost prezentat la Jurnal Cultural/TVR Cultural.

Multumesc tuturor celor care au participat la realizarea acestui material.

Citatul zilei...

"L'ennui dans ce monde,
c'est que les idiots sont sûrs d'eux
et les gens sensés pleins de doutes."

 "Problema cu aceasta lume este ca idiotii sunt siguri de ei 

iar oamenii cu bun simt au prea multe indoieli."

BERTRAND RUSSELL

Sylvain Gougenheim, enseignant en histoire, membre de l'IKEDO

Dragi prieteni,
Va informam ca Sylvain Gouguenheim si-a anuntat inscrierea intrarii sale in COMISIA INTERNATIONALA CONSACRATA CERCETARII ISTORIEI ORDINULUI TEUTONIC pe site-ul ENS-ului din Lyon ( Ecole Normale Superieure de Lyon) , lucru de altfel normal!
Insa dupa doua zile in data de 19 aceasta postare a fost scoasa prin decizia consiliului.
Mesajul a fost scos si din arhive!
Se pare ca razboiul continuna impotriva acestui minunat profesor.
Va amintim de povestea sa facand referire la articolul meu din Dilema Veche: 
http://www.dilemaveche.ro/sectiune/din-polul-plus/articol/l-am-mostenit-pe-aristotel-prin-musulmani-interviu-cu-sylvain-gougue

Sylvain Gougenheim, enseignant en histoire, membre de l'IKEDO

Publié le : 17 gennaio 2011

Historien des ordres teutoniques Sylvain Gouguenheim est désormais membre de l'IKIEDO : Internationale Kommission zur Erforschung des Deutschen Ordens.

Sylvain Gouguenheim, enseignant en histoire au département des Sciences sociales, a été coopté à l'unanimité fin décembre 2010 comme membre de l'Internationale Kommission zur Erforschung des Deutschen Ordens (siègeant à Marbourg), dirigée par le Professeur Udo Arnold (Université de Bonn).

Cette commission, qui regroupe des Universitaires allemands, polonais, italiens, lituaniens, estoniens, belges et néerlandais, coordonne les recherches européennes traitant de l'histoire de l'Ordre teutonique et de la Prusse médiévale : éditions critiques de sources, travaux de recherche, organisation de tables-rondes et de colloques). Elle assure la publication d'une collection (Quellen und Studien zur Geschichte des Deutschen Ordens) qui comporte à l'heure actuelle plus de 60 volumes.

Signalons que Sylvain Gougenheim en est le premier membre français. Cette reconnaissance ne peut que contribuer à accroître le rayonnement international de notre Ecole. 

 

http://webcache.googleusercontent.com/search?q=cache:uSzZM4CtmeUJ:www.ens-lyon.eu/1295252596857/4/fiche___article/%26RH%3DENS-LYON-FR-RECH-FAI+%27Internationale+Kommission+zur+Erforschung+des+Deutschen+Ordens&cd=5&hl=fr&ct=clnk&gl=fr

Vladimir Cosma pe insula românească din Paris in Dilema Veche

Ilinca SANDU articol Decembrie 2010

http://www.dilemaveche.ro/sectiune/polul-plus/articol/vladimir-cosma-insula-romaneasca-paris 

Vladimir Cosma pe insula românească din Paris

Un concert mai puţin obişnuit faţă de evenimentele care poartă semnătura lui Vladimir Cosma a avut loc la Palatul Béhague, sediul Ambasadei României la Paris. Vladimir Cosma a fost invitat de Institutul Cultural Român din Paris, pentru prima dată de cînd maestrul se afla în Franţa, pentru a reînnoi legăturile cu ţara sa de origine.

Maestrul Cosma a mărturisit în deschiderea evenimentului că este emoţionat să se reîntoarcă pe insula românească de pe teritoriul francez, cu atît mai mult cu cît teama de avion îl face să evite destinaţiile îndepărtate. Într-adevăr, această teamă şi lipsa unui proiect concret, dar şi un program deosebit de încărcat au fost motive suficiente pentru a nu reveni în ţară. Însă, această invitaţie l-a bucurat enorm. Aşa se face că, în seara de 14 decembrie, publicul care a reuşit să se înscrie din timp pe site-ul ICR Paris sau care s-a programat prin telefon a asistat la un eveniment care a durat aproape trei ore. La concert au fost invitaţi Richard Sanderson, care a interpretat muzica maestrului Cosma pentru filmele La Boom şi L’Etudiante, chitaristul Philippe Cathrine, cu care a colaborat pentru muzica filmului Dîner des cons şi soprana Sarah Pagin, fiica celebrei violoniste Silvia Marcovici, care a interpretat piesa L’Amour en héritage (din filmul Fata lui Mistral, cu Nana Mouskouri) şi Your Eyes din filmul La Boom 2. Spectatorii s-au bucurat din plin de reîntîlnirea cu marele compozitor. Nemişcat parcă, timp de trei ore, publicul a aplaudat cu entuziasm fiecare moment. Vladimir Cosma a purtat un dialog cu jurnalistul Vincent Perrot, cu care a scris o carte-album, intitulată Vladimir Cosma comme au Cinéma, despre momentele cele mai importante din viaţa sa. Iar pentru momentele de muzică inspirată din folclorul românesc, cum este coloana sonoră a filmului Marele Blond cu Pierre Richard, muzicienii au fost acompaniaţi de talentatul naist Mihai Toma şi de acordeonistul şi pianistul Constantin Bitică.  Momentul cel mai emoţionant al serii a fost de departe omagiul adus de Vladimir Cosma tatălui său Teodor Cosma care, la o sută de ani împliniţi pe 7 august 2010, a urcat pe scenă pentru a interpreta cîteva dintre piesele compuse de fiul său.
Seara s-a încheiat cu un „pahar al prieteniei“ oferit de Katia Dănilă, directoarea ICR Paris, unde maestrul Cosma şi-a petrecut restul serii acordînd autografe atît pe cartea apărută în 2009, cît şi pe CD-urile din noua colecţie pe care o promovează în acest moment în Franţa.
Am întrebat-o pe doamna Katia Dănilă dacă acest eveniment va fi urmat şi de un proiect mai amplu în care să fie inclus şi un concert în România al maestrului Cosma. Răspunsul primit: „Sigur că poate şi Institutul Cultural Român, la fel ca şi alte instituţii muzicale din România, să participe la un proiect prin care Vladimir Cosma să vină la Bucureşti. Institutul Cultural Român susţine proiecte care sînt deja începute şi îşi construieşte singur proiectele. Să zicem că este o primă colaborare pentru noi şi, în măsura în care poate intra în proiectele de anul viitor, desigur că va fi inclus şi un astfel de demers. ICR susţine astfel de proiecte muzicale, însă pentru moment nu sînt veşti oficiale în acest sens.“

DE ACELASI AUTOR

"Nu am crezut niciodată în artistul care compune pentru el" - Vladimir COSMA

L-am moştenit pe Aristotel prin musulmani? - interviu cu Sylvain GOUGUENHEIM

"Nu am crezut niciodată în artistul care compune pentru el" - Vladimir COSMA in Dilema Veche

http://www.dilemaveche.ro/sectiune/muzica/articol/nu-am-crezut-niciodata-artistul-care-compune-el-vladimir-cosma 
Articol scris pentru Dilema Veche
Interview din 13 August 2010

Ilinca SANDU

"Nu am crezut niciodată în artistul care compune pentru el" - Vladimir COSMA

- interviu cu compozitorul Vladimir COSMA -
Cine nu a auzit de Marele blond cu Pierre Richard, de Aventurile lui Rabbi Jacob cu Louis de Funès, de Le dîner des cons, de ecranizările după romanele lui Marcel Pagnol sau de filmele în care Sophie Marceau era  încă o adolescentă... Muzica acestor filme numite "populare" de către francezi a fost compusă de un român - Vladimir Cosma. Deşi, de la plecarea sa, nu a mai avut ocazia să revină în ţară, operele sale sînt dovada că nu a părăsit niciodată pe deplin România. În 2009, a publicat o carte intitulată Vladimir Cosma comme au cinéma, o plimbare în timp, ilustrată, unde se găsesc informaţii nu numai despre operele sale muzicale, dar şi despre viaţa sa, începînd cu copilăria pe care şi-a petrecut-o în România. Numele lui Vladimir Cosma îl mai găsim şi pe genericul filmelor Aripioară sau picior cu Louis de Funès, Fiica lui Mistral, Fugarii, cu Pierre Richard, şi multe altele. În afară de compoziţiile pentru film, în care găsim influenţe folclorice româneşti, muzica lui Vladimir Cosma ne dă întîlnire şi cu jazzul sau muzica clasică. În 2007, Vladimir Cosma a pus în scenă Marius et Fanny, de Marcel Pagnol, la Opera din Marsilia. Rolul principal feminin i-a fost atribuit cîntăreţei Angela Gheorghiu. Anul acesta, compozitorul şi muzicologul Vladimir Cosma a împlinit 70 de ani.
Cum a fost drumul francez pentru dvs.? Cum a fost plecarea din România şi intrarea în ţara de adopţie? 
Este greu să fac o biografie într-un interviu. Acest subiect a fost dezvoltat într-o carte care a fost publicată anul trecut, în Franţa. În această carte se pot găsi întîmplări din viaţa mea de pînă acum. Atunci cînd am ajuns la Paris, împreună cu tatăl meu şi mama mea, scopul principal era să reiau studiile. Terminasem Conservatorul la Paris şi îmi doream să reiau studiile de compoziţie şi studiile instrumentale tot la Paris. Doream să reiau cursurile împreună cu mari profesori la care am fost, de altfel, recomandat, încă din România. Mihail Andricu mi-a dat o scrisoare pentru Nadia Boulanger, care era un monument al cunoaşterii în Franţa la acea vreme. Nadia Boulanger era una dintre cele mai reputate personalităţi din domeniul muzicii, o profesoară vestită. A fost profesoara lui George Gershwin, a lui Aaron Copland, a lui Michel Legrand... Ideea era să continui studiile, iar tatăl meu urma să-şi continue activitatea profesională.
Soarta ne-a schimbat ideile principale pentru că tata a suferit un infarct care l-a imobilizat ani de zile. Nu mai putea, deci, să lucreze. A trebuit să iau vioara, pentru că sînt violonist, de fapt, şi am început să dau concerte în Franţa şi în lumea întreagă. Am avut turnee ani de zile prin America şi în întreaga lume, în afară de Asia. Ani întregi m-am împărţit între viaţa de la Paris şi turnee care îmi permiteau să mă descurc financiar şi să îmi întreţin părinţii care erau din nefericire inactivi. În paralel cu această activitate lucrativă, am reuşit să obţin o bursă la Conservatorul din Paris, un concurs care oferea cîte o bursă pe an unui tînăr artist care excela la un anumit instrument. Unul singur primea o bursă în fiecare an şi de fiecare dată se acorda cîte o bursă pentru un instrument diferit. În acel an am primit eu bursa pentru violă.
Astfel am reuşit să am o bază financiară minimă, care îmi permitea să plătesc chiria. Dar asta însemna că trebuie să îmi fac timp să merg la Conservator pentru a primi bursa. Trebuia să am o ştampilă şi un certificat al profesorului ca dovadă a activităţii mele în cadrul Conservatorului pentru ca bursa să continue. Or, eu nu prea aveam timp să merg la Conservator, pentru că eram mereu plecat în turnee. A fost o jonglerie permanentă, între turnee şi studii, care a durat multă vreme. Activitatea mea universitară se împărţea între Conservatorul Naţional, care era pe Rue de Madrid, şi cursurile particulare pe care le primeam de la Nadia Boulanger. În paralel cu Conservatorul făceam cursuri de două ori pe săptămînă cu Nadia Boulanger, la ea acasă. Pe lîngă cursuri, aceasta mi-a pus la dispoziţie o cameră de serviciu unde locuiam între două turnee. Acest contact cu ea a fost foarte important, pentru că primeam cursuri de contrapunct – specialitatea ei – pe care le făcea la un nivel extrem de înalt. În al doilea rînd, era nepreţuit contactul cu ea, care a parcurs secolul trecut... O dată pe săptămînă, miercurea după-amiază, în afară de cursuri, avea salon deschis. Veneau toţi foştii ei elevi şi prieteni. Era un fel de cenaclu la care invitaţii veneau pe la ora patru sau cinci şi erau primiţi cu ceai, de valeţi, ca în secolul trecut. Aveam senzaţia că asist la scene din cărţile lui Proust. La aceste reuniuni îi puteai întîlni pe Igor Stravinsky, Igor Markevitch, Leonard Bernstein, Jean Françaix şi Aaron Copland. Iar eu mă uitam la aceşti oameni de legendă pentru că eu nu eram la acel nivel. Acestea au fost începuturile.
Cum m-a primit Franţa? Parisul este o metropolă foarte mare, în care sînt foarte mulţi străini. În perioada în care am venit eu, era foarte complicat să obţii o viză de şedere. Am obţinut foarte greu viza, dar faptul că eram bursier m-a ajutat. Am fost primit bine, însă a fost foarte greu. Cum să spun, nu te aşteaptă nimeni aici, şi lucrurile se obţin cu multă îndîrjire. Pentru a avea o întîlnire cu cineva important trebuia să aştepţi cîteva luni. Am văzut de multe ori prieteni care vin în Franţa pentru a-şi încerca norocul într-o săptămînă, dorind să rezolve lucrurile într-un timp relativ scurt. Mi se pare ridicol şi nerealist acest lucru. Pentru a reuşi, trebuie să stai cîţiva ani. Trebuie să faci acest sacrificiu. Nu poţi să-ţi menţii o poziţie în România pentru a avea o anume siguranţă, dar în acelaşi timp să faci şi aici încercări şi iar să pleci... Trebuie să rupi această posibilitate pentru a reuşi. Trebuie să îţi tai rădăcinile. Aici nu te aşteaptă nimeni decît în cazul în care vii ca reprezentant al României în domeniul schimburilor culturale. Altfel, trebuie să o iei de la zero şi să dai dovadă de ce eşti capabil trecînd prin încercări. Sînt mai multe etape, şi fiecare etapă este mai dificilă decît cea de dinainte.
Adesea, prima etapă este imediat regretată pentru că cea care urmează este şi mai complicată... 
Cînd ai avut un succes ţi se pare minunat, dar pe urmă eşti tributar acestui succes. Dacă faci mai puţin, eşti lichidat. Eşti uitat imediat.
Pentru dvs. succesele s-au înlănţuit, însă publicul nu ştie prin ce aţi trecut pentru a păstra nivelul şi pentru a-l depăşi. Aveţi o colecţie impresionantă de premii, şi totuşi compuneţi în continuare... 
Este în primul rînd o pasiune. Acum este o pasiune mai mult decît o activitate lucrativă. Nu fac toate acestea pentru a cîştiga bani. Muzica şi compoziţia muzicală fac parte din viaţa mea.
Cît din ce faceţi este pasiune şi cît este muncă, în momentul de faţă?
Depinde dacă te pui pe planul intensităţii plăcerii sau pe cel al duratei ei. Plăcerea o ai pentru puţin timp. Dacă dai un concert, de exemplu, acesta durează puţin, dar pe parcursul acelui moment simţi lucruri incredibile, apropierea dintre muzicieni şi plăcerea momentului împărtăşit... Pregătirea acestui concert a durat poate ani de zile, însă momentul de plăcere maximă este în timpul în care împarţi cu publicul rezultatul, summum-ul acestor eforturi. Plăcerea este foarte mare, deşi durează foarte puţin. În ceea ce priveşte compoziţia muzicală, plăcerea începe din momentul primelor idei. De exemplu, acum pregătesc ceva nou. Încă nu pot dezvălui despre ce este vorba. Poate se va realiza. Pentru a găsi ideile pentru acest concert trebuie depusă o muncă laborioasă. Ideile, orchestraţiile, liniile melodice şi tot ce înseamnă desăvîrşirea unei astfel de lucrări presupun pregătiri îndelungate. Ideile nu îţi vin din întîmplare. Înainte de a le pune pe portativ, te macină în minte. Bineînţeles, experienţa acumulată timp de o viaţă îşi spune cuvîntul. Dar primii paşi ai procesului de creaţie sînt un chin. Găsirea ideilor este un lucru minunat pentru că ai senzaţia că ţi-a pus Dumnezeu mîna în cap şi ai o revelaţie. Pasul următor este din nou un chin pentru că trebuie să găseşti o soluţie pentru a pune în practică ideile. Este o muncă foarte importantă şi, cînd reuşeşte, este dătătoare de alte noi bucurii şi împliniri.
Este dificil să lucraţi cu atît de mulţi oameni? Cînd este vorba de o orchestră, trebuie să existe o oarecare armonie între membrii săi.
Eu compun, realizez toate orchestraţiile şi apoi dirijez. Asta înseamnă că nu las nimic la voia întîmplării. Există compozitori care după ce creează lasă partea a doua a spectacolului pe mîna altor specialişti. Am încercat la început să las pe mîna altor colegi partea de dirijat, însă eram nemulţumit de rezultat. Îl băteam la cap pe dirijor pentru că nu ieşea aşa cum îmi doream. În final, am decis să îmi asum şi acea parte a spectacolului. Stabileam astfel o urmă a ce mi-am dorit eu să iasă mergînd pînă la capăt cu lucrarea – de data asta în poziţia de dirijor. Astfel, cei care îşi doreau să reia piesele mele puteau să se lase ghidaţi de urma pe care o lăsam chiar eu din momentul spectacolului.
Exista măcar viziunea originală pe care am dus-o la bun sfîrşit. Care sînt momentele-cheie care au avut o importanţă capitală în construcţia celui care sînteţi astăzi, în afară de întîlnirea cu Nadia Boulanger? 
Din punct de vedere profesional, în afară de concerte... eu mi-am dorit mereu să ajung la compoziţie, de fapt. Concertele ca violonist au durat cît timp am avut nevoie să mă pun pe picioare.
Cît a durat acest drum între studii şi activitatea de violonist? 
Nu pot să vă spun exact. A durat vreo cinci ani, după care am mai continuat un timp activitatea de violonist. Am ajuns în Franţa în 1962, iar prima muzică de film pe care am semnat-o a fost în 1969. Între timp, printre alţii, l-am cunoscut pe Michel Legrand. Adică mai întîi tata l-a cunoscut la un concert la Moscova, unde venise împreună cu orchestra lui. Tata l-a întîlnit cînd lucra cu orchestra Electrecord şi pentru mine era un vis să-l întîlnesc. Îl apreciam enorm pentru compoziţiile de jazz.
După un an, am ajuns la Paris şi mi-am dorit să-l cunosc, însă mi-a fost imposibil, deşi am încercat prin diverse cunoştinţe să ajung la el. Într-o zi, am văzut un afiş în care era anunţat un concert de-al lui. Şi m-am decis să merg cu tata la concertul lui Legrand. După concert ne-am dus în culise şi l-am abordat. După vreo lună am luat legătura cu el şi, în sfîrşit, după alte două luni, am reuşit să mă întîlnesc cu el şi să discutăm. Cum spuneam, lucrurile nu se fac de azi pe mîine. Durează foarte mult şi trebuie să ai răbdare şi să fii pregătit să aştepţi. În sfîrşit, după cîteva luni, m-a primit. Nu este o critică, pur şi simplu aceasta este realitatea. Oamenii nu sînt la dispoziţia ta decît dacă ei au nevoie de tine. Dacă ai tu nevoie de ei este dificil să stabileşti legătura, pentru că aici sînt o mulţime de obstacole, sînt impresarii de exemplu.
Cum a fost întîlnirea cînd, în final, aţi reuşit să discutaţi cu el?
A apreciat ceea ce i-am prezentat. A fost o întîlnire călduroasă care a deschis o relaţie care a durat luni de zile. Îl sunam din cînd în cînd, pînă în ziua în care mi-a propus să scriu muzica pentru un concert pe care îl avea la Alhambra, un teatru foarte important. Şi mi-a propus să scriu trei piese pentru un spectacol, ca să mă încerce cu această ocazie. Am scris aceste piese, au fost cîntate şi au plăcut foarte mult. La o lună şi jumătate după acest concert, mi-a propus să devin asistentul lui, întrucît avea foarte multe concerte în Franţa şi în Germania.
V-a trecut prin mai multe încercări pînă să vă primească sub aripa sa ocrotitoare... 
Era o cale pe care trebuia să o urmez pentru a ajunge în mediul lui. Am fost asistentul lui timp de şase ani şi m-a introdus în lumea muzicii de film, de care eram străin, pentru că acest domeniu nu mă interesa, în mod deosebit în tinereţe.
Întîlnirea cu Michel Legrand a însemnat primul pas spre muzica de film, pentru care vă cunoaştem azi... 
În viaţă există întotdeauna două drumuri, unul spre stînga şi unul spre dreapta. În momentul în care ai ales unul dintre ele, nu poţi să faci decît presupuneri în ceea ce priveşte ce ar fi putut fi cel pe care nu l-ai ales.
Nu poţi decît să speri că ai făcut alegerea bună şi să te mulţumeşti cu rezultatele pe care le obţii din această alegere. Care dintre filmele pentru care aţi compus muzica vă este mai aproape de suflet? 
Este greu să spun asta. În orice caz, primul film pentru care am scris muzica este Alexandre le Bienheureux cu Philippe Noiret şi Marlène Jobert, un film formidabil. Se întîmpla în 1969.
Cum aţi ajuns să compuneţi muzica pentru ecranizările romanelor lui Marcel Pagnol? 
Primul film pentru care am scris muzica era în regia lui Yves Robert care, încă din perioada aceea, dorea să realizeze ecranizările romanelor lui Marcel Pagnol. Problema era însă că nu avea drepturile de autor.
Atunci s-a dus la Marcel Pagnol, care i-a spus că romanele sale nu pot fi adaptate la cinema, fiind mai degrabă o cronică decît o poveste. Nu există subiect şi nici dramaturgie, povestea este simplă şi nu se întîmplă nimic. Plecăm în vacanţă şi revenim din vacanţă şi atît. „Crezi că dacă era posibil nu aş fi făcut eu însumi cîte un film după romane?“
Pagnol era un cineast şi totuşi nu reuşise să realizeze un film după romanele sale. Aşa că nu i-a dat aprobarea să realizeze aceste filme. Eu am continuat să colaborez cu Yves Robert, pînă la urmă am compus muzica tuturor filmelor lui: Le Grand Blond avec une chaussure noire, Un éléphant, ça trompe énormément... A devenit o colaborare de lungă durată, pe viaţă, fără trădare şi fără întreruperi. Însă Robert a păstrat mereu dorinţa de a ecraniza romanele lui Pagnol, a cărui permisiune nu reuşise să o obţină pînă la moartea sa. La un moment dat, Pagnol m-a contactat personal şi mi-a cerut să-i trimit muzica mea pentru că îi plăcea foarte mult. I-am trimis discurile mele. După moartea lui Pagnol, Yves Robert a început din nou demersurile pentru a obţine dreptul de a realiza filmele.
În final, le-a obţinut de la soţia autorului, fiind susţinut de directorul de la Gaumont, un prieten apropiat al familiei Pagnol. Aşa se face că filmele La Gloire de mon père şi Le Château de ma mère au fost realizate la începutul anilor ’90.
Consider că mare parte a şarmului unui film este legat de muzică. Muzica este biletul de avion către poveste. Din acest motiv am căutat mereu să aflu cine a scris muzica filmului care m-a impresionat. Unul dintre aceste filme de care îmi aduc aminte cu plăcere este Fiica lui Mistral. Şi nu mare mi-a fost surpriza să descopăr că şi muzica acestui film a fost scrisă tot de Vladimir Cosma... 
Nu îmi pot da seama cît de bine mă cunoaşte publicul românesc. Aţi avut acces la filmele acestea?
Desigur, eu sînt dovada că acest lucru s-a întîmplat şi încă se întîmplă.Aţi dus pînă la urmă un pic din spiritul românesc mai departe şi aţi fost apreciat pentru asta. 
Aş spune chiar un pic mai mult, deoarece piesele mele sînt inspirate din folclorul românesc. Primul meu succes mare a fost muzica de film a Marelui Blond cu Pierre Richard. Amprenta românească este clară. Am folosit un nai care era mărturie vie a inspiraţiei de origine românească.
Acum mă cheamă directorul Filarmonicii Române pentru a susţine un concert în România, şi nu îmi dau seama dacă românii cunosc muzica mea.
Românii au păstrat legăturile tradiţionale cu cultura franceză. Asta înseamnă implicit că şi filmele franceze sînt apreciate de o mare parte a publicului, care se întinde pe mai multe generaţii. Dar v-aş ruga, să revenim asupra legăturii dvs. cu cele două ecranizări ale romanelor lui Marcel Pagnol. Care a fost procesul de creaţie în ceea ce priveşte aceste filme?
Filmele acestea sînt legate de o anumită epocă, adică anii 1920-1930, sînt autobiografice. Şi acţiunea se desfăşoară în Provence, aproape de Marsilia. Primele mele două idei legate de muzica ecranizărilor lui Pagnol au fost să nu compun o muzică de inspiraţie „marseilleză“, de influenţă provensală de carte poştală, şi să nu fie melodii copilăreşti, pentru că aceasta era tendinţa, pentru că era vorba despre amintirile copilăriei lui Pagnol. Am ajuns la Habanera din La Gloire de mon père şi apoi la valsul Augustinei din Le Château de ma mère. Prima idee a fost ceea ce nu trebuie să fac, adică muzică de inspiraţie folclorică locală şi să nu fie copilărească. Muzica trebuie să te incite să visezi şi să-ţi deschidă noi orizonturi. Au urmat cîteva luni de tortură mentală în care m-am străduit să respect aceste două imperative pe care le-am stabilit şi, în acelaşi timp, să aibă o legătura cu povestea. Habanera pe care am compus-o era inspirată din ritmurile foarte la modă la acea vreme. Muzica din Franţa a fost influenţată de muzica spaniolă. Un exemplu este Boleroul lui Ravel sau Iberia lui Debussy. Mi s-a părut mai interesant să mă inspir din ritmurile iberice decît din cele provensale. Aşa am creat Habanera, care conţinea şi ritmuri româneşti. Este un mod foarte frecvent întîlnit în Banat. Melodia a devenit un simbol al zonei, muzica a devenit emblematică pentru Provence. În loc să fac o habanera clasică, am înregistrat nişte greieri pe canale diferite şi am realizat acompaniamentul care a avut rezultatul final pe care îl cunoaşteţi.
Ce simţiţi cînd astfel de melodii devin emblematice? 
Este cea mai mare recompensă pe care o poate primi un compozitor. Cred că muzica pe care o scriu trebuie să fie în primul rînd pentru ceilalţi.
Cred că aceasta este menirea unui compozitor, să scrie pentru publicul său. Muzica nu o facem pentru noi. Vin adesea tineri la mine care îmi spun că au scris o piesă şi că s-au simţit extraordinar. Eu cred că muzica este ca şi dragostea: nu o facem pentru noi. O facem şi pentru partenerul nostru. În muzică, partenerul este publicul. Nu am crezut niciodată în artistul închis care compune pentru el şi apoi aşteaptă şi reacţia publicului. Nu pot concepe acest lucru. În istoria muzicii sînt nenumăraţi artişti care au compus pentru un anumit public. Bach, Chopin, aveau un public şi o comandă şi muzica lor avea un destinatar precis. Să vă povestesc o anecdotă... Eram la şcoală la Bucureşti şi urma să am un concert. În ziua concertului, mi s-a spus că în sală va fi prezentă şi doamna Niţulescu-Lupu, cel mai sever şi reputat profesor de vioară al timpului. Am prezentat un concert de Bach şi la sfîrşitul concertului a venit să mă cunoască. Mi-a zis: „Tinere, aţi cîntat acest concert, dar în partea a doua a concertului aţi închis ochii. De ce aţi închis ochii?“ I-am spus că închideam ochii pentru că eram transportat de plăcerea interpretării piesei. Bach este aşa de frumos şi de emoţionant... Şi mi-a răspuns: „Bine, dar cînd interpretaţi nu puteţi ţine ochii închişi. Nu puteţi vedea arcul şi corzile, de aceea a ieşit prost. Nu vă imaginaţi că atunci cînd veţi fi violonist, veţi cădea în transă de fiecare dată cînd veţi interpreta concertul lui Bach. Nu dvs. trebuie să cădeţi în transă, ci publicul care vă ascultă. Ţineţi ochii deschişi şi fiţi atent la corzi!“ Atunci am înţeles că scopul nu era să consider eu că este frumos, ci publicul trebuie să aprecieze. De atunci am scris şi interpretat muzica pentru publicul meu. Am piese care azi au patruzeci de ani... Nu este încă o eternitate, însă este o durată de viaţă bună pentru o piesă.
Spuneţi-mi, vă rog, cum se face că nu v-aţi mai întors niciodată în România după plecarea definitivă în Franţa, în anii ’60? 
Am petrecut în România primii 22 de ani din viaţă. Am făcut Conservatorul acolo. Am muncit aşa de mult, încît nu am avut timp. Dacă ne uităm pe cronologia activităţii mele, putem constata că am lucrat la 12 filme pe an în medie. Lucrez de 40 ani fără încetare. Nu mi-am luat niciodată concediu. Am fost mereu aici ca să lucrez. Mereu sînt angrenat într-o serie de activităţi urgente şi răspund solicitărilor urgente mai întîi.
Al doilea motiv este că nu prea mai zbor cu avionul. Pentru a pleca spre România am nevoie de două sau trei săptămîni, incluzînd drumul. Am fost în Polonia, Ungaria şi Cehoslovacia, însă am avut un contract concret şi a fost totul organizat bine şi serios. Nu am timp să-mi iau vacanţă trei săptămîni. Dacă vin, vin în cazul în care am un obiectiv clar, un proiect bine definit şi precis.

Citatul Zilei...

"J'écris pour moi, pour mes amis et pour adoucir le cours du temps."
JORGE LUIS BORGES

 

 Scriu pentru mine, pentru prietenii mei si pentru a indulci trecerea timpului...

Pink...

 O melodie care imi place sa o reascult din cand in cand. O piesa care ma misca.

Defapt, de la concertul ei din Bucuresti ... Bestfest acum ceva timp, mi-a ramas in gand si in lista de preferinte muzicale. M-a cucerit cu Dear Mr. President si a continuat cu alte piese tot atat de bune.

Copiii lumii,

Un prieten bun imi spunea ca fiecare calatorie iti permite sa deschizi noi portite spre tine insuti, sunt noi ocazii de a te descoperi. As adauga ca o calatorie poate deasemeni sa iti deschida ochii asupra lumii si sa vezi totul la o alta scara, cea reala in care ideile circula si creaza. In intalnirile cu oameni din locuri diferite putem descoperi de exemplu rezultatul conjugarii unor idei la care nu ne-am fi gandit niciodata in mediul nostru inconjurator obisnuit. De fiecare data cand am ocazia sa calatoresc pornesc spre o aventura, in cautarea unei comori, necunoscute mie pana in momentul in care ajung la destinatie. Pentru mine Franta a fost mereu o astfel de destinatie care mi-a permis sa intru in contact cu idei total diferite de ce intalnesc in mod obisnuit in Romania. Uneori am surpiza de a descoperi ca unele idei ma asteapta inapoi la intoarcerea acasa ca si cand ar fi fost suficient sa plec sa aflu si sa vin pentru a le regasi in locul de unde am plecat. Se pare ca nu sunt singura care practica acest soi de turism al cunoasterii. Acest lucru ma bucura foarte tare pentru ca inseamna ca din ce in ce mai multi oameni refuza sa se limiteze. Aceasta este ceea ce numesc eu universalitate „ a la roumaine”  sau universalitate romaneasca. Atunci cand ne aflam in Franta, putem descoperi o altfel de forma a universalitatii pe care ei au dezvoltat-o si au alimentat-o cu noi sensuri inca de la Revolutia Franceza. La ei acest fenomen se manifesta altfel si am incercat prin prisma acestui concept sa aflu ce se mai intampla la doua mii de kilometrii de casa in tara care de atata timp da tonul modei de la noi. Care sunt tendintele din societatea franceza care este prietenul nostru cultural traditional.

            De indata ce am aflat am revenit in tara pentru a va povesti sub forma de anecdota rezultatul intalnirii mele cu lumea de acolo, asa cum am putut eu sa o percep, gratie unor intalniri anodine cu oameni de pe acolo. Si mi-am adus oarecum aminte de eruditii europeeni care plecau sa descopere ce se intampla prin America la inceputul secolului XIX. Desigur nu ma compar cu acele personaje emblematice si nici cu circumstantele de atunci, insa ce ne aseamana este curiozitatea de a intra in contact cu un al set de idei si sa descopar starea de fapt de acolo.

Am avut ocazia sa intalnesc un numar de fracezi care mi-au spus ca ei nu se simt francezi sau altceva ci pur si simplu copiii lumii. Discursul actual este orientat spre aceasta notiune de oameni ai lumii, spre o viziune globala a lumii in care fiecare individ este cetatean al planetei si se simte ma putin atasat de natia in sanul careia s-a nascut. Dupa o serie de conversatii care s-au invartit in jurul economiei si al politicii dar si al culturii in sensul larg al cuvantului, mi s-a parut evident ca discursul actual al oamenilor pe care i-am intalnit era in favoarea metisajelor si a intalnirii dintre culturi si dintre civilizatii.

Acest fenomen nu este nou, insa indivizii au inceput sa constientizeze din ce in ce mai mult aceasta orientare a societatii in care traiesc si o mare parte din ei au imbratisat ideea de intalnire dintre culturi.

Am fost leganata in spiritul francez al culturii, care odinioara era patrimonial si conservator. Realizez acum ca, esenta culturii franceze pe care am perceput-o aflandu-ma dincolo de granitele acestei tari  si pe care am invatat-o gratie unor persoane educate „ a l’ancienne”, este desueta si ca lucrurile s-au precipitat. A avut loc un decalaj pe care unii dintre cei care au impartit cu mine acelasi tip de educatie il pot confirma. Intalnirea cu Franta de azi este foarte diferita de primele contacte cu cultura si civilizatia franceza la care a avut acces pana nu de mult Romania. Franta pare sa fie, inca, impartita intre cei care la un pol se simt bine in interiorul tarii lor si care nu isi doresc sa intre in contact cu alte culturi ( considerand ca nu isi cunosc destul de bine propria cultura si tara), iar la polul opus se afla cei care gratie fenomenului masiv de imigrare, turismul, dar si gratie deschiderii spre restul lumii, foarte importanta in ultimile decenii, au imbratisat diversitatea ca pe un nou mod de viata. 

Am avut curiozitatea sa discut cu cativa dintre ei care mi-au deschis ochii asupra noilor tendinte. Am fost de multe ori surprinsa dar mai ales curioasa sa aflu cum se situeaza interlocutorii mei in aceasta lume. Am dorit sa aflu mai multe despre ei si modul lor de a se adapta societatii actuale de acolo. Nu o data am avut senzatia de a pasi pe un teren necunoscut si inca fragil care se afla in plina constructie. Odata cu intalnirea acestor oameni am descoperit noi ideologii crescande. Si m-am hotarat sa propun spre dezbatere acest fenomen asa cum l-am putut percepe din intalnirile mele cu Franta de acum.

Am ales spre dezbatere trei mari tendinte care m-au marcat.

As dori sa amintesc in primul rand de cele doua curente care se bat cap in cap si care sunt ???diametral opuse. In prima instanta, exista inca un nationalism latent care pentru cei din tabara opusa pare sa fie un fenomen foarte prezent in Europa. Conservatorii par, bineinteles, sa nu fie de aceeasi parere, considerand ca Franta nu este suficient de orientata spre sine si ca mondializarea este un fenomen foarte periculos pentru tara lor. Copiii lumii ( enfants du monde) sunt de parere ca tocmai nationalismul este fenomenul care poate sa duca de rapa o tara universala ca a lor, pentru ca nu numai ca nu trebuie sa ne opunem curentului, ba dimpotriva ar trebui sa-l imbratisam. Cu cat mai repede se termina acest proces cu atat mai bine, pentru ca, in opinia lor,  o tara nu poate altfel sa supravietuiasca noilor tendinte, si au mai adaugat ca acestea sunt imposibil de contracarat.

Marea intrebare a fost si ramane: ce e de facut? O luam pe calea pastrarii valorilor si patrimoniului in vederea conservarii unicitatii unei tari sau ne pretam jocului universalitatii in care devenim cu totii copiii lumii. Pana unde se bat antipatizantii globalizarii cu cei ai conservatorismului? Nu imi este deloc indiferent subiectul pentru ca mai din totdeauna vantul modernitatii a venit spre Romania dinspre Franta si Occident in general. Daca dorim sa ne inchipuim ce ar putea deveni tara noastra in viitor consider ca ar fi interesant sa ne aruncam o privire spre ce se intampla in prezentul celor care dau tonul. Iar Franta da cu siguranta tonul  multor  orientari pe care ar trebui macar sa le privim si sa le analizam.

Un alt punct al dezbaterii la care propun sa ne oprim este cel legat de schimbarile  ce au loc in modul de viata al cetatenilor francezi cu venituri mici si medii. Nu imi este insa clar care este limita superioara pe care o putem considera venit mediu. Tendinta este de a constata ca timpul personal este din ce in ce mai putin, desi Franta este una dintre tarile care are numarul cel mai mic de ore de lucru pe saptamana. Timpul personal tinde sa se transforme treptat in timp alocat asociatiilor care propun comunitatii intalniri cu diversitatea. Aici avem o paleta foarte larga de activitati in jurul schimburilor de servicii intre particulari, in jurul muzicii care ocupa un loc important in viata de zi cu zi a tinerilor francezi dar si in jurul evenimentelor sportive. Asociatiile create in ultimii ani au adesea ca scop o forma de troc intre indivizii comunitatii in care se afla asociatia. Multi dintre interlocutorii mei prevad ca se va reveni la aceasta forma de intr-ajutorare numita in alte vremuri troc. Unul dintre interlocutorii mei este un educator intr-o scoala de stat si mi-a explicat ca isi ia foarte in serios misiunea de a aduce copiii carora le preda la o cat mai mare deschidere spre ce se va intampla in urmatorii ani si cum ar trebui sa arate societatea. Cheia succesului, spune el, este de a-i invata pe copii sa nu se teama de societatea actuala. Si a adaugat ca teama este o sursa de violenta pe care educatia nationala franceza o poate evita prin pregatirea tinerilor sa nu se teama de schimbarile sociale dar si de viata in general. Este foarte important sa nu se teama de alteritate pentru ca aceasta este buna, ba chiar esentiala si datatoare de satisfactii. Contactul cu alteritatea, a mai marturisit interlocutorul meu, permite individului sa se imbogateasca sufleteste si sa se deschida. In vederea acceptarii diversitatii si a alteritatii concluzia la care au ajuns interlocutorii mei este urmatoarea: este esential sa inlaturam temerile si sa comunicam.

Cel de-al treilea fenomen vine ca si contrapondere a celui mai sus mentionat. Un alt interlocutor francez mi-a explicat ca pentru el este foarte important de a-si cunoaste tara si imprejurimile. Este esential sa isi deschida ochii pentru a privi la ce se afla in jurul sau. El a mai mentionat ca atata timp cat un francez nu isi cunoaste destul de bine tara, cultura, civilizatia si istoria nu are rost sa se grabeasca sa intalneasca restul lumii.

Toate aceste dialoguri si schimburi de idei imi ridica o serie de intrebari. Ce se intampla cu timpul despre care vorbeam, care pare sa se compreseze din ce in ce mai mult? Avem oare suficient timp pentru a termina primul stadiu de cunoastere aprofundata a propriei tari inainte de a ne lansa in lumea larga? Sau este poate o urgenta de a afla cat mai multe despre alteritate stiind ca lumea spre asta tinde oricum? In momentul de fata intalnirile nu mai sunt o problema pentru ca daca nu ne ducem noi in intampinarea celorlalti vin ei in intampinarea noastra.

De unde si nevoia acuta de a analiza raportul intre nationalismul crescand si tendinta ancestrala catre universalitate a Frantei, asa cum este ea interpretata in contextul actual.

Desi sunt romanca sau mai bine zis tocmai pentru ca m-am nascut in Romania, consider ca prezervarea unor valori se poate face si inbratisand altele sau cel putin mergand in intampinarea unor noi idei. Desi unii se tem de cunoastere pentru ca au senzatia de a sti din ce in ce mai putin pe masura ce invata mai mult, ma gandesc ca nu este rau deloc sa ne resituam in timp si spatiu din cand in cand pentru a evita o afectiune cronica a epocii noastre, si anume, un soi de autism in care noi nu stim daca ne este bine, dar nici nu vrem sa aflam.

Lansare: Arta de a te pierde inainte de a te regasi 20.12.2010 Carturesti Institutul Francez din Bucuresti

VICLENIA GLOBALIZARII- ASALTUL ASUPRA PUTERII AMERICANE

Viclenia Globalizarii este ultimul volum publicat de Profesorul Doctor Paul Dobrescu. Lansarea cartii a avut loc la Casa Titulescu in prezenta specialistilor in domeniu dar si a stundentilor de la Scoala Nationala de Studii Politice si Administrative.

Volumul intitulat Viclenia Globalizarii: Asaltul asupra puterii Americane, lansat la Casa Titulescu, raspunde nevoii de aprofundare prin cercetare a ceea ce autorul numeste „ridicarea unei super puteri”. Specialistii din domeniu nu pot ignora acest fenomen politic si economic care atrage atentia asupra Chinei dar si asupra celorlalte tari asiatice. Paul Dobrescu, autorul cartii, este rectorul Scolii Nationale de Studii Politice si Administrative si specialist in domeniul sociologiei comunicarii.

Evolutia politica si economica a Chinei s-a produs incet si cadentat. Astfel China a devenit din ce in ce mai puternica si a castigat teren pe harta tarilor puternice din lume. Asa cum afirma autorul, Globalizarea este neindoielnic un proiect, ea defineste si fixeaza cadrul economic al societatii contemporane cat si particularitatile dezvoltarii din zilele noastre. Iar o tara cum este China nu s-ar fi ridicat atat de masiv in absenta acestui fenomen. Asadar, marea sa performanta este ca a realizat un amplu proces de modernizare intr-o epoca de profunda afirmare a globalizarii.

Cei interesati sa afle mai mult din argumentele profesorului Paul Dobrescu, pot aprofunda subiectul printr-o lectura completa a volumului publicat la editura  Institutului European.

SUFLUL DE GHISLAINE BROSSARD

Sculpturi in marmura si tablouri a caror culoare predominanta este albastrul decoreaza timp de doua saptamani Muzeul de costum popular care se afla in incinta Palatului Parlamentului. Artista de origina franceza, Ghislaine ( a se citi Ghilen- in romana) Brossard a fost invitata la Bucuresti pentru a demonstra publicului din capitala cum impletirea armonioasa dintre sculptura si pictura poate avea ca rezultat o simfonie... desigur, vizuala.

Ghislaine Brossard a mostenit dragostea pentru arta de la mama ei, insa debea la varsta de doua zeci si cinci de ani a inceput sa practice pictura si a descoperit ca este o maniera de exprimare datatoare de satisfactii si impliniri.

Lucrarile prezentate in expozitie au fost create special pentru a fi prezentate in Romania. Ele transpun in arta un numar de amintiri pe care le-a cules din nenumaratele calatorii in strainatate. Ghislaine Brossard vorbeste de altfel mai multe limbi straine si ii face mereu placere sa discute despre activitatea sa artistica chiar si atunci cand este vorba de o prezentare in limba chineza.

Le souffle ( suflul) este titlul expozitiei si aduce in prim plan gratie formelor si culorilor o viziune pura a lumii din care artista face parte. Expozitia a fost  deschisa pana in 10 noiembrie la Palatul Parlamentului, intrarea din strada Izvor.

Malika Sorel : “ Fara a servi intereselor imigranţilor, Franţa se auto-distruge”

Un dialog imaginar cu Malika Sorel.

In octombrie a.c., a apărut in revista „Le Spectacle du monde” un interviu cu Malika Sorel despre  volumul sau intitulat sugestiv: „Puzzle-ul integrării”- Piesele care va lipsesc, publicat la editura Mille et une nuits, in 2007.  Sunt convinsa ca subiectul dezvoltat in volum va provoca un nou scandal in Franţa. Interviul vine in sprijinul completării anumitor nelămuriri pe care nu încetez sa le am de ceva vreme, despre situaţia actuala din Franţa. Iar Malika Sorel este suspectul pe care nu l-am fi putut bănui sa scrie pe aceasta tema.

Malika Sorel este inginer al afacerilor de recrutare a cadrelor întreprinderilor mici si mijlocii, astăzi este membru Marelui Consiliu de integrare. Malika Sorel si-a petrecut primii zece ani in Franţa urmând ca apoi sa isi continue studiile in Algeria. La terminarea studiilor superioare la Universitatea Politehnica din Alger, revine in Franţa unde isi continua cel de-al treilea ciclu universitar, la Facultatea de Stiinte Politice. In 2007 publica „Puzzle-ul integrării”- Piesele care va lipsesc, la editura Mille et une nuits. In acest volum explica chestiunea imigrării si a integrării. Malika Sorel considera ca nu trebuie sa se acorde naţionalitatea franceza persoanelor care nu sunt pregătite, din punct de vedere psihologic si moral, sa o asume. Soluţia pe care o propune este de a se îndeletnici mai întâi cu a face in aşa fel încât legea franceza sa fie respectata de toata lumea si fara excepţie.

Malika Sorel recunoaşte in revista „Le Spectacle du monde”, ca s-a simţit responsabila pentru ca nu a spus nimic despre revoltele care au avut loc in 2005 in Franţa. Aşa se face ca doi ani mai târziu s-a hotărât sa publice un volum in care analizează evenimentele de atunci. Punctul de vedere al autoarei este cu atat mai interesant cu cat ea insasi provine dintr-o familie a carei rădăcini sunt magrebine. Articolul poate fi primit de francezi ca un exemplu de integrare dar la polul opus ar putea fi interpretat negativ.  Una dintre reacţiile provocate de postarea acestui articol pe internet a fost de a considera ca discursul doamnei Sorel face parte din linia de gândire a preşedintelui Sarkozy care susţine „imigrarea controlata”. 

„Originile mele mi-au permis sa spun ca adevărata victima a imigrării este poporul francez”.

Autoarea volumului „Puzzle-ul integrării” deplânge situaţia actuala din Franţa si susţine ca nu mai suporta nedreptatea la care erau supuşi francezii. „ De fiecare data când francezii îndrăznesc sa-si exprime punctul de vedere, sunt acuzaţi de rasism sau de xenofobie. Ei nu-si doresc decât sa-si păstreze identitatea.”  După dramele impartasite ale colonizării de acum cinci zeci de ani, ar fi cazul sa se împace cu trecutul in loc de a se lăsa prada dialecticii de culpabilizare-victimizare, susţine M. Sorel, care considera ca alimentarea mitului francezului- calau, nu a produs decât înveninarea copiilor de imigranţi. Iar Franţa se autodistruge pentru ca erorile comise de francezi in trecut cat si sentimentul lor de vinovatie sunt perpetuate chiar si după cinci zeci de ani. Francezilor li s-a inoculat ideea ca inca mai au de platit datorii din trecut. Da , dar pana când? Când se va termina aceasta datorie? Cine hotaraste preţul si durata rascumpararii? Malika Sorel considera ca este momentul sa fie reconsiderata aceasta stare de fapt in timp ce masele striga in continuare „ ce buna-i diversitatea culturala”. 

Mie mi s-a părut ciudata aceasta situaţie, pentru ca am avut senzaţia ca persoanele care mai apără  cultura ancestrala Franceza sunt in minoritate si nu sunt cei pe care i-am suspecta ca ar putea sa reacţioneze. Malika Sorel este doar un exemplu printre mulţi alţii pe care nu i-am putea bănui de o astfel de reacţie in favoarea salvării valorilor franceze autentice. Si totuşi...

Atunci când, cu inocenta de nou venit in Franţa mă gândeam ca reprezentanţii „poporului” ar putea fi de acord cu revenirea la Franţa tradiţionala pe care o cunoşteam in mare parte gratie literaturii, am fost surprinsa sa aflu de la ei ca „Franţa de azi este cea a diversitatii, iar şarmul sau actual este rezultatul acestei minunate libertati pe care si-au castigat-o de la Revolutia Franceza si pana acum si care se materializează astăzi prin uimitorul puzzle constituit din multitudinea de culturi care se afla pe teritoriul francez”. In Franţa se poarta o lupta îndârjita intre cei care isi apara patrimoniul cultural ancestral si cei care gândesc sincer ca Franţa de azi nu mai are nimic in comun cu cea de ieri si ca singura soluţie pentru a trai in armonie, in momentul de fata, este de a accepta si de a imbratisa diversitatea ce rezulta din imigrare.

„ Franţa face foarte mult pentru imigranţii săi si descendenţii lor. Aceştia din urma mai au multe de realizat in vederea apropierii lor de francezii nativi, mai ales când este vorba de Magrebini si Africani a căror cultura este atât de îndepărtata de cea a tarii care ii primeşte. Ar fi trebuit sa fim mai fermi si sa le explicam ca valorile noastre fundamentale nu se vor schimba. Am făcut exact inversul. Aşa se face ca imigranţii au făcut din ce in ce mai puţine eforturi de a respecta normele colective franceze. Ei sunt convinşi ca acestea se vor schimba pentru a fi adaptate mai bine felului lor de a fi.. „
Intr-un alt pasaj din interviu Malika Sorel dezbate problema discriminarii pozitive, pe care o putem întâlni la tot pasul...
„ Este o escrocherie. Integrarea nu este un ascensor automatic, ci un parcurs semănat cu obstacole. Ideea ca am putea progresa in societate prin pasivitate, este absurda. Este un angajament pe mai multe generaţii, toata familia trebuie sa se angajeze intr-un proiect educativ. In ziua de azi sunt mulţi elevi care nu fac nimic. Trebuie sa încetam sa ii legănam cu minciuni: pentru a reuşi trebuie sa luam haturile. Apoi, consider ca discriminarea pozitiva este injurioasa si pentru imigranţi. Se pleacă de la premisa ca imigranţii nu o sa reuseasca singuri pentru ca francezii i-ar detesta. Aceasta premisa nu are nici un sens. Atunci când lucrezi intr-o echipa trebuie sa iţi castigi locul alături de ceilalţi. Daca nu aţi respectat procesul de selecţie, est imposibil. Pentru a-si castiga legitimitatea, persoanele provenind din imigrare trebuie sa se plieze aceloraşi exigente ca si ceilalţi”.
Malika Sorel considera ca modelul de integrare republican este cel care pana acum a funcţionat cel mai bine. Acesta primea oameni in sânul comunitatii franceze nu invers. Aceştia trebuie sa respecte sistemul in care intra. Reusita acestui model este sabotata de imigrările masive, circa doua sute de mii de nou veniţi in fiecare an. Ei se stabilesc intr-o societate deja ameninţata de dificultati majore. Autoarea previne publicul de pericolul iminent al acestei politici scăpate de sub control. Problemele cele mai grave apar chiar de la scoală unde agresivitatea creste din ce in ce mai mult iar victimele sunt chiar copii francezi.
Una dintre marile erori subliniate de autoare este de a fi permis degradarea invataturii limbii si a culturii franceze. Or, Franta era campioana transmiterii acestei invataturi. Desi in multe dintre tarile care erau francofone a pierdut teren in fata limbii engleze, ea dainuie si astazi printre favorite gratie implicarii permanente a institutiilor culturale si diplomatice care se ingrijesc sa reprezinte Franta la cel mai inalt nivel. Tind sa cred ca au avut mai mult succes cu implementarea limbii si culturii pe teritorii indepartate in detrimentul hexagonului, deoarece strainii, in speta tarile din Europa de Est, au fost mai insetati, mai dornici si mai receptivi la tot ceea ce puteau invata despre Franţa care a fost. Nu putini, care nu mai puseseră niciodată piciorul pe teritoriul hexagonului, au fost surprinşi de enormele discrepante dintre ce invatasera despre Franţa si ce au găsit acolo, tocmai din cauza schimbărilor radicale produse de valurile masive de imigranţi provenind din culturi in esenţa lor diferite.
„A iubi o limba este o trambulina către a iubi un popor”
„ Şcoala Republicana are o invatatura de transmis care creaza o referinţa comuna pentru toţi copiii. Limba este un paşaport cultural pentru a calatori in societatea franceza. In loc sa păstram nivelul, noi l-am tot scăzut si am obţinut efectul invers. Scoală a imbratisat relativismul cultural si sa dea referinţe familiare lor, din repertoriul lor cultural, adică exact ceea ce afla din familiile lor deja. A iubi o limba este o trambulina către a iubi un popor. Gratie limbii, gratie literaturii, poveştilor, cântecelor copilăriei este transmisa cultura. Astăzi in curţile şcolilor si pe străzi nu se mai vorbeşte franceza. Este un semn fara echivoc al refuzului de a se integra”.
 Sunt si eu produsul scolii franceze tradiţionale. Probabil din acest motiv simt nevoia de a prezenta aceasta analiza, pe care o consider lucida, publicului din România. Cunosc foarte bine acest sistem pentru ca mi-a fost a doua casa de când mă ştiu. La Şcoala Franceza Anna de Noailles din Bucureşti, toţi copiii vorbeau in pauze limba franceza, indiferent ca erau, francezi, romani, latino-americani, greci, turci sau de alte nationalitati. Limba franceza mi-a fost companion fidel din tânăra pruncie si continua sa mă insoteasca deşi nu mai sunt de mult in sistem si nu trăiesc in Franţa. Şcoala franceza de aici, a reuşit gratie dascălilor săi dedicaţi, sa sădească pe un teren fertil toata esenţa culturii franceze. A fost alegerea noastră sa imbratisam toate invatamintele aşa cum si imigranţii din Franţa au făcut alegerea de a se stabili acolo si nu in alta parte. Mai puţin evident pentru mine este totala lipsa de interes a acestora de a-si asuma alegerea.
Malika Sorel explica de ce toate aceste probleme provoacă recursul la violenta. Una dintre probleme este ca daca tinerii nu reuşesc sa isi clădească o educaţie si un limbaj suficient de bogat, frustrările lor de a nu se face intelesi se pot traduce prin violenta. Autoarea mai atrage atenţia si asupra alocaţiilor sociale acordate de stat emigranţilor. Aşa cum dragostea unui părinte nu poate fi cuantificata in bani, nici dorinţa de integrare nu poate sa se facă doar prin alocaţiile sociale acordate imigranţilor. Banii statului ajung adesea in tarile de origina in loc sa fie folosite pentru educaţia copiilor aşa cum era prevăzut, iar Statul, nu poate sa controleze acest flux decât oferind ajutor cu produse ( carti, rechizite,...). 
Cei care considera acest articol alarmist si partizan ar trebui sa reflecteze asupra mizei: coeziunea sociala dar si a destinului culturii franceze care daca nu este transmisa la cel mai inalt nivel ca si pana acum, risca sa-si piardă esenţa in favoarea unui metisaj.

http://www.lespectacledumonde.fr/index.php?option=com_content&view=article&id=365:dossier571&catid=29:dossier&Itemid=55

Cu ocazia implinirii a 500 de ani de atestare documentara a orasului Bucuresti... sa rememoram!

CELEBRAREA CELOR 500 DE ANI DE ATESTARE DOCUMENTARA A ORASULUI BUCURESTI IN 1959

Cu 50 de ani in urma, Muzeul de Istorie si Arta al Orasului Bucuresti sarbatorea prin expozitia aniversara de la Palatul Sutu cinci sute de ani de atestare documentara a Orasului Bucuresti. Astazi, 50 de ani mai tarziu, ne amintim de cel care a organizat acel eveniment festiv: directorul Muzeului Bucuresti si profesorul Florian Georgescu.

Cand este vorba despre istorie, trebuie sa ne raportam mereu la trecut pentru a constientiza pe deplin evenimentele care se intampla astazi. Au trecut 50 de ani de atunci, dar memoria celui care a organizat si condus Muzeul de Istorie si Arta al Orasului Bucuresti timp de 14 ani, trebuie pastrata vie. Profesorul Doctor Florian Georgescu a lucrat ca si director adjunct al Muzeului Bucuresti timp de doi ani, incepand cu 1957, iar in 1959, anul in care se sarbatoreau 500 de ani de la atestarea documentara a orasului Bucuresti, a fost cel care a organizat expozita aniversara, fiind deja director general al acestei institutii.

Profesorul dr. Florian Georgescu ramne in primul rand, ceea ce a fost, cu pasiune si zbucium, istoric al urbei Bucurestilor, pe care a slujit-o si a inaltat-o pe trepte pe care numai el era in stare sa o faca. In tot timpul in care a fost activ profesional, a participat la istoria Bucurestilor scotand la lumina tiparului un portofoliu stintific remarcabil care ii poarta semnatura: Muzeul de istorie a orasului Bucuresti in 1963 si 1965, redactor responsabil al revistelor “Muzeul national”(1975-1982), “Pagini din trecutul Bucurestilor” (1959), “Bucuresti- scurt istoric”(1959), “Docmente privind istoria orasului Bucuresti, 1960,”Pagini din trecutul Bucurestilor” 1959, “Cercetari arheologice  in Bucuresti, Muzeul de Istorie a Orasului( 1963-1965), Monumente din Bucuresti 1966 si Istoria Romaniei- Crestomatie- Muzeul National de Istorie, Bucuresti 1982 (6 volume).

Florian Georgescu si-a legat numele de marea descoperire de la Curtea Veche, samburele de inceput al capitalei noastre.

Posteritatea ne va judeca pe fiecare in parte, Florian Georgescu avand un loc de exceptie, pe care l-a obtinut cu efort enorm si pasiune exemplara.

In asteptarea intoarcerii in Romania: Vladimir Cosma in concert la Palatul Behague din Paris

Concert extraordinar dedicat lui Vladimir Cosma

Repetitii cu naistul Mihai Toma si acordeonistul Constantin Bitica (foto: Ilinca Sandu)

Dupa ce si-a petrecut copilaria si adolescenta in Romania, la inceputul anilor 60 a pornit pe drumul succesului pana in Franta cu doi prieteni de nadejde care nu l-au parasit niciodata: o vioara si dragostea pentru muzica, transmisa din tata in fiu. Intalnirea cu compozitorul Michel Legrand a fost primul sau pas de la muzica clasica la cea de film. De la muzica lui Alexandru cel prea fericit,  pana la cele peste trei sute de melodii compuse pentru film, pare sa nu fi fost decat un pas. Insa drumul unui artist de calibrul sau nu a fost usor deoarece trebuia mereu sa se autodepaseasca. Daca nu ati ghicit este vorba despre maestrul Vladimir Cosma.

Jurnalistul Vincent Perrot ( foto: Ilinca Sandu)

Vladimir Cosma a plecat din Romania la inceputul anilor 60 impreuna cu parintii sai si cu o cultura muzicala dobandita la Conservatorul din Bucuresti pe care nu a incetat niciodata sa si-o consolideze. A plecat cu multe vise dar si cu dorinta de a fi cel mai bun. Intalnirea cu compozitorul Michel Legrand i-a deschis drumul spre muzica de film si a compus astfel peste trei sute de melodii de neuitat punandu-si astfel amprenta inconfundabila pe unele dintre cele mai cunoscute filme franceze si americane ale secolului XX: Marele Blond, Rabbi Jacob, Balul, Fata lui Mistral ecranizarile dupa romanele lui Marcel Pagnol, Gloria tatalui meu si Castelul mamei mele, nu sunt decat cateva dintre filmele a caror coloana sonora ii poarta numele. In luna decembrie, Institutul Cultural Roman de la Paris i-a dedicat o seara memorabila lui Vladimir Cosma in sala Bizantina a Palatului Behague. Maestrul l-a avut alaturi pe jurnalistul Vincent Perrot cu care a scris volumul publicat in 2009 si intitulat: Vladimir Cosma ca la cinema. Au depanat amintiri si au parcurs peste patru zeci de ani de cariera.

Vladimir Cosma si-a amintit de inceputurile sale ca si compozitor dar si de  cei treizeci si cinci de ani de colaborare cu regizorul Yves Robert, intalnirea cu Francis Veber sau Claude Pinoteau. De-a lungul timpului Vladimir Cosma a colaborat cu cantareti ca Nana Mouskouri pentru muzica filmului Fata lui Mistral, Mireille Mathieu pentru ecranizarea romanului lui Judith Krantz Till we meet again sau Richard Sanderson pentru pelicula Petrecerea 1 si 2 si Studenta care au avut-o ca protagonista pe Sophie Marceau.

Soprana Sarah Pagin (foto: Ilinca Sandu)

Cu ocazia reintalnirii cu Vladimir Cosma au fost invitati sa interpreteze piesele maestrului, soprana Sarah Pagin, fiica celebrei violoniste Silvia Marcovici, Richard Sanderson, chitaristul Philippe Cathrine dar si muzicieni care i-au acompaniat intr-un spectacol care a durat aproape trei ore.

Vladimir Cosma, Teodor Cosma si Vincent Perrot (foto: Ilinca Sandu)

Tata si fiu din nou pe scena (foto: Ilinca Sandu)

Surpriza serii a fost de departe si cea mai emotionanta, pentru ca Vladimir Cosma si-a dorit sa-i aduca un omagiu tatalui sau care in luna agust a acestui an a implinit venerabila varsta de o suta de ani. Publicul l-a putut aplauda pe maestrul Teodor Cosma care a urcat pe scena si a interpretat cateva dintre piesele compuse de fiul sau.

„Cand ai avut un succes ti se pare minunat dar pe urma esti tributar acestui succes. Trebuie sa ai un succes si mai mare. Daca faci mai putin esti imediat uitat”. A marturisit Vladimir Cosma.

Vladimir Cosma: autografe (foto: Ilinca Sandu)

Impreuna la ICR Paris (foto: Ilinca Sandu)

Jazz cu Philippe Catherine (foto: Ilinca Sandu)

 

Nenumaratele premii castigate dar si programul foarte incarcat de la care nu s-a abatut niciodata nici macar pentru a pleca in vacanta, sunt dovezile vii ca a castigat pariul cu memoria. Melodiile sale au intrat pentru totdeauna in patrimoniul cultural francez. Piesele sale inspirate din muzica romaneasca care nu l-a parasit niciodata, este stindardul cu care a dus mai departe numele tarii sale de origina si l-a suit pe cele mai inalte culmi. La cei sapte zeci de ani impliniti anul acesta Maestrul Cosma are inca foarte multe proiecte printre care si dorinta de a reveni macar o data in tara.